Tag Archives: interviu

La o cafea cu Andrei Velea

By thewondersofbooksandlife on December 16, 2013 | Leave a comment

Binecunoscutul scriitor gălăţean Andrei Velea a semnat o nouă carte, “Plaja de la Vadu”, ce urmează a fi prezentată publicului gălăţean sâmbătă, la librăria “Humanitas”, începând cu ora 16.00. Andrei a fost de acord să ne acorde un interviu în cadrul căruia ne-a vorbit despre carte, despre plaja de la Vadu şi despre lansarea care va fi una inedită.

Mihaela Gîdei: În data de 14 decembrie lansezi cartea “Plaja de la Vadu” la Librăria “Humanitas”. Cum va decurge evenimentul şi ce le-ai pregătit cititorilor?
Andrei Velea: Am spus să încerc şi altfel. Să nu mai fie o lansare în sensul obişnuit al cuvântului, ci, mai degrabă, o întâlnire cu autorul şi cartea. Aşa se face în Vest. Mai întâi e pusă cartea în vânzare, abia apoi este întâlnirea cu autorul. O parte dintre cei prezenţi vor fi citit cartea deja. Poate nu toată, dar măcar câteva povestiri. Vor avea curiozităţi, întrebări, nelămuriri. Aşa nici invitaţii la eveniment nu vor vorbi în gol şi nu se vor mai feri să dezvăluie despre ce este vorba în carte.
Altfel spus, cartea este deja în vânzare la librăria Humanitas, Galaţi. Vă invit să o cumpăraţi, să o citiţi şi să ne întâlnim sâmbătă 14 decembrie, orele 16, să discutăm despre ea. Acelaşi loc: librăria Humanitas. Invitaţii sunt: Petronela Buda, actriţă la Teatrul Dramatic Fani Tardini, precum şi criticii Viorel Ştefănescu şi Adi Secară. Pentru Petronela am scris un text din carte, o monodramă. Abia aştept să o văd şi interpretată! Viorel şi Adi m-au ajutat la corecturi, le-am cerut părerea despre textele din carte. Le mulţumesc frumos tuturor!

Mihaela Gîdei: Cu “Plaja de la Vadu” ai participat şi la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus. Cum te-a primit publicul?
Andrei Velea: Aş spune că a fost bine. Dar asta s-o spună cu voce tare cineva din public. Eu eram în faţă, transpirat leoarcă de emoţii. La Târg, lansările sunt „pe bandă rulantă”. Acolo sunt zece lansări în acelaşi timp, lumea trece şi vine, aleargă printre standuri, nu are timp de stat. Aşa că am vrut să fie scurt şi la obiect! Aşa a şi fost. Public am avut suficient pentru o lansare la Gaudeamus. Iar cartea a fost prezentată cu talent de către criticul Felix Nicolau, un simpatic şi un inteligent, un cunoscător al tinerilor scriitori, precum şi de către Robert Şerban, editorul cărţii, la care am revenit cu „Plaja de la Vadu” după „Lumea e o pisică jigărită”. Iar asta e cât toate laudele!

M.G.: Haide să vorbim puţin despre volum. Care e povestea lui? Cum s-a născut?
A.V.: E o colecţie de proze scurte. Sunt paisprezece texte în carte. Am început să scriu proză exact în momentul debutului cu poezie, în toamna lui 2010. Am prezentat în cenacluri, am trimis la concursuri. Nu mică fost mi-a fost mirarea să văd că sunt apreciate, premiate. La prima participare am câştigat Marele Premiu la proză la Festivalul „Eusebiu Camilar”. Preşedintele juriului a fost Petru Cimpoeşu, un prozator extrem de serios şi de bine văzut, cel care semnează pe coperta a patra a cărţii mele (alături de Felix Nicolau). Aşa că am continuat să scriu, să citesc în cenacluri, să trimit la concursuri, până când s-a adunat de o carte. Doi ani, mai precis. Apoi mi-a trebuit un an să le cizelez!

M.G.: De ce tocmai plaja de la Vadu? Ce are special acea zonă?
A.V.: A găsi un titlu pentru o carte de proză scurtă nu e foarte uşor. Mai ales atunci când textele sunt destul de diferite ca abordare şi tematică. Am întrebat prietenii, aşa am stabilit titlul. Iar coperta a fost votată pe Facebook. Democraţie!
Revenind la plaja de la Vadu, ea este ceva special: o „viitoarea Vama Veche”, după cum spune Adi Secară. Înainte de anii 2000 nu prea era accesibilă turiştilor, în zonă fiind baze militare (Corbu, Vadu, Gura Portiţei). Acolo au făcut armata mulţi filologi. Mircea Cărtărescu, spre exemplu. Acum e singura plajă sălbatică de pe litoralul românesc. Se face orice pe plajă: petreceri, nudism, sex. Libertate! Cam multe maşini de teren se foiesc pe acolo în ultima vreme, dar tot e mai bine decât în staţiuni, unde e un adevărat furnicar.

M.G.: Ce va găsi cititorul printre paginile cărţii?
A.V.: E „cudetoate”, ca să parafrazez o reclamă. Mi-am permis libertatea de a aborda teme variate, subiecte şi stiluri cât mai diferite. Există, totuşi, elemente comune. Textele sunt grupate în patru secţiuni tematice. Iar exprimarea e mai tot timpul la persoana a doua, cititorul fiind, practic, personajul principal! Poate părea pestriţ, însă e important pentru mine, la prima apariţie cu proză, să înţeleg unde mă pricep mai bine. Mă tot rod degetele să mă apuc de un roman, însă vreau „feedback” de la cititorii acestei cărţi. Mă va ajuta să mă descopăr, să mă înţeleg şi eu mai bine.
Sunt discuţii pe scara blocului, cauciucuri sparte, vecini indiscreţi, teorii ale conspiraţiei, secrete neîmpărtăşite, nevroze, peripeţii prin Republica Moldova sau prin Cipru, sex în patru şi altele… Le veţi descoperi dumneavoastră. Toate actuale, toate extrase din realitatea dimprejurul nostru, cea de azi. Unele dintre subiecte le ştiu de la prieteni, altele de pe Facebook, altele sunt cazuri despre care a scris şi presa pe larg.

M.G.: E posibil să descoperim un altfel de Andrei Velea?
A.V.: Aş spune „da”… Aş spune „nu”… După trei cărţi de poezie, e clar ceva nou: proză. Totuşi, ca ideatică, există o continuitate cu „Lumea e o pisică jigărită”. Şi acolo plecam de la realul cel mai brut cu putinţă şi încercam să descopăr valenţe metaforice chiar şi în cele mai seci evenimente. E un demers destul de similar şi aici, chiar dacă e proză. Vor spune cititorii şi criticii unde mă descurc mai bine. Una peste alta, diferenţa dintre poezie şi proză e, astăzi, una care ţine doar de modul de organizare al discursului.

M.G.: Cum ţi-ai descrie, în câteva cuvinte, cartea “Plaja de la Vadu”?
A.V.: Cea mai bună carte de proză pe care am scris-o până acum! Dar e o glumă, desigur: e prima. Acea cArtESENŢĂ pe care am publicat-o la Centrul Cultural Dunărea de Jos, adică „Orgoliul”, e una dintre prozele din această carte. Mi-e greu să o descriu… Sunt, încă, prea implicat în ea. Trebuie să mă detaşez un pic. Aşa că vă aştept la întâlnirea cu „Plaja de la Vadu” la librăria Humanitas (sâmbătă 14 decembrie, orele 16). Poate că o să-mi spuneţi voi ce-aţi înţeles din ea sau cum aţi prinde-o în câteva cuvinte.

sursa: printgalati.ro

Posted in: Uncategorized | Tagged: andrei velea, inside cover of a book, interviu, print galati, romania

La o cafea cu Andrei Makine

By thewondersofbooksandlife on November 26, 2013 | Leave a comment

Scriitorul Andrei Makine, care a fost invitatul special al Târgului de Carte Gaudeamus, ce s-a încheiat duminică, a declarat, într-un interviu acordat AGERPRES, că nu caută nici iubirea publicului, nici cea a jurnaliştilor, ci doar doreşte să aibă libertatea de a scrie.

Foto: AGERPRES FLUX / ALEX TUDOR

Makine a lansat la Bucureşti romanul “O femeie iubită”, apărut la editura Polirom, carte ce vorbeşte despre viaţa împărătesei Ecaterina cea Mare şi încercările unui regizor de a realiza un film inspirat de aceasta. În interviu, Andrei Makine vorbeşte despre începuturile sale ca scriitor, despre cât de ”pudică” este limba rusă şi despre scrisorile pe care le primeşte de la admiratori.

AGERPRES: Romanul dumneavoastră “O femeie iubită” vorbeşte despre încercările unui cineast, Oleg, de a realiza un film despre Ecaterina cea Mare. În ce măsură cercetarea dumneavoastră referitoare la împărăteasa Ecaterina se aseamănă cu documentarea regizorului Oleg din carte?
Andrei Makine: Ecaterina a II-a este un personaj foarte prezent în Rusia. Există muzeul Ermitaj, din Sankt Petersburg, care îi poartă semnătura. De fapt, când te plimbi prin Sankt Petersburg, observi că Ecaterina este peste tot. Ecaterina a II-a a fost mereu un personaj care m-a intrigat. Era o personalitate cu foarte multe faţete. La un moment dat a spus că marea ei suferinţă a fost să trăiască o clipă fără a iubi. Am zis “Uau, ce declaraţie romantică!” Pe de altă parte, Ecaterina a avut zeci şi zeci de amanţi. Era o femeie foarte puternică, de fapt a fost femeia cea mai puternică din istorie şi care, în acelaşi timp, a dus o viaţă foarte discretă. Era o persoană care nu şi-a tutuit servitorii niciodată. Dacă se trezea dimineaţa şi vedea că servitoarea sa dormea, nu o trezea, ci făcea ea treburile care îi erau desemnate acesteia. În tinereţe am fost expus acestor faţete foarte diferite ale Ecaterinei, aspecte care m-au intrigat şi mereu m-am întrebat cine era cu adevărat Ecaterina. Din acest motiv am decis să scriu acest roman, în care vorbesc de încercarea de a face un film despre ea. Tentativele cinematografice au fost multe. Într-unul, rolul titular a fost deţinut de Marlene Dietrich, altul a avut tonuri aproape pornografice. Pe mine m-a interesat să scriu o carte care vorbeşte de un film. De ce este această abordare interesantă? Pentru că este vorba de o alegere estetică pe care trebuie să o facă cineastul – să facă un rezumat al acestui destin într-o oră şi 40 de minute dintr-un film.

AGERPRES: Ecaterina a fost cu adevărat “o femeie iubită”? A avut foarte mulţi amanţi, dar ea a fost iubită cu adevărat?
Andrei Makine: Cred că a fost iubită şi părerile mele sunt susţinute de surse de a căror veridicitate nu mă îndoiesc. Există dovezi să le spunem indirecte ale acestui fapt. Există în arhive scrisori ale lui Lanskoi (Alexander – n.r.) în care acesta vorbeşte despre “călătoria noastră”. Apoi, mai este pasiunea sa numismatică. (…) Putem spune că Lanskoi a fost singura şi marea iubire a Ecaterinei. Lanskoi nu i-a cerut niciodată nimic Ecaterinei. Alţi amanţi aşteptau ca aceasta să le ofere titluri nobiliare, bani. El nu a cerut niciodată nimic, nici pentru el, nici pentru apropiaţii săi. După moartea lui, Ecaterina a fost pur şi simplu sfârşită. E adevărat, a suferit şi după alţi amanţi din viaţa sa, dar acelea erau doar scurte episoade. Dar cu Lanskoi a fost diferit.

AGERPRES: Aţi spus într-un interviu că limba rusă ar fi fost “prea pudică” pentru a scrie “O femeie iubită”. Puteţi să explicaţi mai mult?
Andrei Makine: În limba rusă, vocabularul iubirii este, cum să îi spun…, populat cu cuvinte care fac parte din aria obscenului. Nu ai posibilitatea de a spune lucrurile elegant, cum este cazul limbii franceze. Mă gândesc că francezii, datorită literaturii lor libertine, cu autori precum Marchizul de Sade şi alţii… mă gândesc că limba franceză deţine această măiestrie în ceea ce priveşte descrierea actului amoros cu eleganţă. Pe de altă parte, literatura rusă este pudică, nu are asemenea episoade nici în Turgheniev, nici în Tolstoi… de Dostoievski să nu mai vorbim… deci nu există un vocabular rus… exersat în această privinţă. Aşadar, din acest punct de vedere mi-a fost mai simplu să scriu în franceză.

AGERPRES: Sunteţi unul dintre scriitorii care primesc scrisori de la admiratori. Care e cea mai frumoasă, cea mai memorabilă scrisoare de acest gen?
Andrei Makine: Da, primesc foarte multe scrisori. Primesc mii, mii de scrisori. E greu de spus. Dar cred că articolul despre mine care m-a intrigat cel mai tare a fost în Charlie Hebdo, o publicaţie de satiră, în care autorul scria: “Tocmai citesc o carte de Makine şi e atât de frumoasă încât mă face să iubesc Franţa” şi continua: “Nu voi mai citi Makine pentru că mi-e teamă că voi fi dezamăgit”. (râde) Da, există şi scrisori pe care le apreciez mult. Una foarte importantă pentru mine mi-a fost trimisă după ce am publicat “Cette France qu’on oublie d’aimer” (“Franţa pe care uităm să o iubim” – n.r.). Acesta este un text despre periferiile franceze în care am încercat să spun ce înseamnă Franţa pentru mine, ce înseamnă Franţa pentru imigranţi, pentru imigranţii ruşi care au ajuns în această ţară. În presă nu a existat niciun ecou după publicarea acestui text. Tăcere totală. În acel moment am primit o scrisoare de la un bărbat de 92 de ani, veteran de război. Mi-a scris că îmi apreciază cartea şi că ştie detalii legate despre ceea ce scriu acolo. Am spus că trebuie să îl cunosc pe acest om şi astfel ne-am împrietenit. Are 96 de ani şi în curând îşi va sărbători centenarul.

AGERPRES: La rândul dumneavoastră aţi scris scrisori autorilor pe care îi apreciaţi?
Andrei Makine: Nu scriu aşa ceva. Nu cred că este cel mai potrivit mod de a comunica. Nu îmi place genul epistolar. Mi se pare un pic fals. Vrei să transmiţi un mesaj, dar în scrisoare trebuie să incluzi formule de politeţe, o grămadă de exerciţii de stil.

AGERPRES: V-aţi întâlnit săptămâna trecută cu studenţii Facultăţii de Litere de la Bucureşti. Ce sfaturi i-aţi da unui tânăr scriitor?
Andrei Makine: Să fie observator. Să observe lumea aşa cum este ea, să nu îi scape nimic, să absoarbă tot, să aibă doi ochi mari deschişi asupra lumii. A fi scriitor înseamnă 96% muncă şi 4% – Doamne ajută!- talent. E ca la sportivi. Nu am avut niciodată înclinaţii spre sport, nu am avut suflu, la fel cum nu am avut niciodată ureche muzicală sau cum am fost, într-un fel, handicapat în ceea ce priveşte matematica.

AGERPRES: Cum ar trebui să facă faţă refuzurilor?
Andrei Makine: La mine a fost simplu. În tinereţe aveam o cameră minusculă de 6 metri pătraţi şi am ajuns să dorm pe manuscrisele mele refuzate. Am făcut tâmpenia de a le lega. Aşa că veneau înapoi cu pete de cafea, cu diferite defecte, aşa că nu le puteam trimite altor edituri. Dacă nu erau legate, aş fi putut înlocui paginile murdare, dar aşa trebuia să le păstrez. Cum am avut sute de refuzuri, chiar şi pentru “Testamentul francez” – toată lumea spune “O, vai, ai câştigat premiul Goncourt!”, dar am fost refuzat de multe, multe ori.

AGERPRES: Cum aţi găsit puterea de a retrimite manuscrise respinse de atâtea ori?
Andrei Makine: Nu le trimiteam prin poştă. În primul rând pentru că era prea scump să fac asta, apoi voiam să mă uit în ochii editorilor cărora le dădeam textul meu. Aşa că apăream cu manuscrisul sub braţ şi vorbeam cu ei. Editorii îmi observau accentul şi gândeau: “Dacă vorbeşte cu accent sigur şi scrie cu accent”. Se gândeau că dacă am un accent străin probabil că se va vedea lucrul acesta în modul în care scriu, în gramatica mea…modul în care pun accentul.

AGERPRES: Aţi simţit vreodată că scrieţi “cu accent”?
Andrei Makine: Fiecare scriitor are “accentul” său, este respiraţia sa. Lingviştii pot spune că fiecare dintre noi vorbeşte o limbă diferită. Vorbim fiecare câte un “idiolect”. De exemplu, în română începeţi frazele într-o anumită manieră. Prietenii dumneavoastră îşi încep în alt fel frazele deci, într-o măsură, vorbesc o limbă diferită. Scriitorii, se poate spune, că au cu atât mai mult o limbă a lor, personală.

AGERPRES: Când este vorba de un scriitor de succes, un scriitor cu premii, este vorba şi de compromisuri în ceea ce priveşte arta sa?
Andrei Makine: Nu, nu, eu deja am schimbat o grămadă de editori ca să nu fac compromisuri. Cred că am schimbat vreo zece edituri. Este foarte inconfortabil să schimbi editura pentru că asta implică să schimbi ofiţerii de presă, echipa care se ocupă de opera ta în străinătate. Dar eu nu am avut îndoieli când am schimbat editura. Când au existat fricţiuni care m-au făcut să mă simt inconfortabil am zis “foarte bine, vă mulţumesc, la revedere!”. Sunt alegeri simple, care nu necesită foarte multe întrebări. Dacă scrii cărţi la comandă, scrii cărţi proaste. Dacă scrii pentru public – ai aceeaşi soartă. Nu trebuie să scrii nici cărţi comuniste, nici cărţi socialiste, nici cărţi de dreapta, nici cărţi de stânga. Balzac era de formaţie monarhist, dar a scris cărţi contra monarhismului. Avea un imperativ care îi cerea să scrie aşa. Ceea ce exprima oral, credinţele sale, sunau prost pe hârtie.

AGERPRES: Care este programul dumneavoastră de scris?
Andrei Makine: Muncesc mult, nu am niciun alt ritual…muncesc, muncesc, muncesc, revizuiesc, revizuiesc, revizuiesc…

AGERPRES: Aveţi un program anume?
Andrei Makine: Da… programul socialist. (râde) Nu, muncesc foarte mult. Toată lumea vorbeşte despre “teama de foaia albă”. Îmi vine mereu să râd când aud asta – “teama de pagina albă”. Problema cu autorii în Franţa… literatura din Franţa este lejeră….oamenii se gândesc “ah, ce idee bună! să o scriu aici pe pagina albă!”. Bineînţeles că există o teamă când nu te gândeşti pe îndelete la ce scrii. Eu cunosc ultimul cuvânt al romanului meu când mă apuc de scris. Structura, lucrurile de fineţe, vin după, este altă chestiune.

AGERPRES: Vă consideraţi “un scriitor iubit”?
Andrei Makine: De cine?

AGERPRES: De cititori…
Andrei Makine: De exemplu, jurnaliştii nu sunt înnebuniţi după mine… e adevărat. Nu caut iubirea debordantă nici a jurnaliştilor, nici a cititorilor. De ce să mă iubească? Eu vreau să scriu ce îmi doresc şi să fie frumos. Reacţia celorlaţi… da, e importantă, dar nu o aştept…dacă aştepţi o reacţie… scrii prost.

***
Născut în Siberia, dar stabilit la Paris spre sfârşitul anilor ’80, Andrei Makine se numără astăzi printre cei mai apreciaţi scriitori francezi contemporani, fiind asimilat de ţara de adopţie imediat după succesul răsunător al romanului “Testamentul francez” (1995; Polirom, 2002, 2013), distins cu cele mai prestigioase premii literare din Franţa: Prix Goncourt, Prix Medicis şi Prix Goncourt des Lyceens.

Scrise într-un stil sobru şi evocator inconfundabil, romanele sale au încântat publicul cititor, fiind traduse în peste patruzeci de limbi. Printre volumele sale cunoscute se numără “Crima Olgăi Arbelina” (2001), “Pământul şi cerul lui Jacques Dorme” (2004), “Femeia care aşteaptă”(2005), “Iubirea omenească” (2007), “Recviem pentru Est” (2008), “Viaţa unui bărbat necunoscut” (2010) şi “Cartea scurtelor iubiri eterne” (2011). În 2005, scriitorul a fost recompensat cu Premiul Prinţul de Monaco pentru vasta sa carieră literară. AGERPRES/(AS – autor: Oana Ghiţă, editor: Georgiana Tănăsescu)

Posted in: Uncategorized | Tagged: Agerpres, inside cover of a book, interviu, makine, romania

La o cafea cu Mo Yan

By thewondersofbooksandlife on November 22, 2013 | Leave a comment

sursa foto: millionsmillions.tumblr.com

Scriitorul chinez Mo Yan, în vârstă de 57 de ani, este laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în 2012 pentru ”amestecul de realism halucinant, folclor, istorie şi contemporan” prezent în romanele şi nuvelele sale. Interviul, apărut într-o publicaţie franceză în 2009, a fost postat pe platforma de cultură ”Reţeaua Literară”.

Reporter: Noul dumneavostră roman “Legea dură a karmei” face un portret al Chinei comuniste de la fondarea în 1949 până în ziua de azi. Totul este prezentat prin prisma frământărilor tragi-comice ale lui Nao Ximen, proprietar de pământ asasinat în 1949 şi care renaşte succesiv ca măgar, bivol, porc, câine, maimuţă, înainte de a-şi recăpăta forma umană. De fapt este istoria Chinei comuniste povestită de animalele sale domestice.

Mo Yan: Personajul Nao Ximen mi-a permis să spun cea ce cred despre evenimentul cel mai important, după părerea mea, din istoria recentă a Chinei, respectiv reforma agrară impusă de Partidul Comunist în momentul în care ajuns la putere. Proprietarii de pământ au fost exterminaţi. Mulţi dintre ei se îmbogăţiseră prin munca proprie şi prin modul înţelept în care îşi gospodăriseră bunurile. Au murit pe nedrept. Dintr-o perspectivă mai generală, întreaga ţărănime a fost tratată cu asprime de către comunişti. Sub Mao, satul a fost cel care a plătit (…) prima industrializare a Chinei. Iar în zilele noastre, copiii ţăranilor, aceşti 120 de milioane de mingong (n.t.: ţărani veniţi la oraş pentru a munci), plătiţi prost şi lipsiţi de orice drepturi, au finanţat în fapt şi construit boom-ul economic. Păţaniile karmice ale lui Nao Ximen sunt o metaforă a soartei tragice a ţăranilor chinezi în mijlocul cărora m-am născut. După 1949 aceştia au fost clar trataţi ca măgari ori vaci, împinşi în turmă în comunele populare, pierzându-şi întreaga libertate. Au trebuit să asculte de ordine: au trebuit să se ducă şi să se întoarcă de la câmp la comanda fluierului (…) Şi-au recâştigat o parte mică din libertate în anii ’80, dar, de atunci situaţia lor s-a degradat din nou. Prin avatarurile trăite în viaţa animalelor, Nao Ximen este ca şi ei brutalizat, exploatat, înşelat, inclusiv în lumea de dincolo, unde, în ciuda nevinovăţiei sale, este pedepsit cu asprime şi condamnat la reîncarnări în animale. Dacă face faţă la toate acestea, este numai datorită inteligenţei şi energiei sale vitale ieşite din comun.

Reporter: Dar de ce regele Infernului îl pedepseşte pe nedrept?

Mo Yan: Nao Ximen este un sâcâitor incomod. Tot timpul nu face altceva decât să strige, să pretindă neîncetat să se întoarcă în satul lui, unde să ceară socoteală călăilor săi. Iar regele Infernului acţionează exact ca puterea de la Pekin: pedepseşte pe cei care protestează. Infernul este o metaforă a Chinei. Singura diferenţă ar fi că demonii nu-ţi trag în cap un glonţ, ci zic: „Bine, vom reexamina cazul dvs.” şi … pac! te reîncarnezi în măgăruş sau purcel de lapte.

Reporter: Faceţi în mod constant referiri la noţiuni budiste precum karma sau ciclul reîncarnării. Partidul Comunist a încercat o lungă perioadă de timp să le extirpeze. Le-aţi găsit în cărţile apărute de când budismul este din nou la modă?

Mo Yan: Când eram copil, bunicii mei nu citeau sutrele pentru că erau analfabeţi, însă foloseau în mod curent aceste noţiuni care le erau familiare şi care îi ajutau să înfrunte greutăţile cotidiene ale vieţii. Noţiunile acestea sunt puternic impregnate în sufletul chinez. Morala populară în China este un concentrat alcătuit din budism, confucianism şi taoism. Conceptul de karmă, adică retribuirea automată a faptelor (recompensa pentru bine şi pedeapsa pentru rău) a servit dintotdeauna poporului pentru a scăpa de eomoţiile distrugătoare şi pentru a continua să ţină piept vieţii.

Reporter: În ceea ce vă priveşte, vă interesează aceste lucruri?

Mo Yan: Mult. Apreciez viziunea asupra lumii şi existenţei pe care o furnizează budismul şi găsesc în aceasta un eficient instrument de a face faţă inevitabilelor dificultăţi şi suferinţe ale vieţii. Când îmi merge bine, nu mă gândesc deloc la acest lucru. Dar când se întâmplă să primesc o lovitură grea, mă folosesc de această viziune asupra lumii şi existenţei ca să mă elibrez de furie, ranchiună, dorinţa de răzbunare, toate lucrurile care nu servesc la nimic, ci doar îţi otrăvesc viaţa. De fapt, dacă aş fi guvernul, aş încuraja o masivă conversie la budism. Este un mod excelent de a ajunge să ai o societate liniştită. N-ar mai fi furturi, crime, ură (…) Şi mai ales, ar fi diminuată lupta pentru putere. Ne-am putea lipsi complet de poliţişti! Bineînţeles că este imposibil: nu eşti niciodată decât în parte budist. Dacă am fi budişti în esenţă, la un moment dat n-ar mai exista fiinţe umane, toţi am deveni Buddha.

Reporter: Celălalt personaj principal, Lan Lian, copilul găsit odinioară de către Nan Ximen, reuşeşte să se descurce în tot acest timp. Chiar dacă, la fel ca şi Nan Ximen este un încăpăţânat care îşi atrage toată viaţa tot felul de necazuri, ţinându-se departe de colectivizare şi refuzând ca peticul său de pământ, atribuit prin reforma agrară, să fie contopit cu pământul Comunei Populare. Insistenţa lui în ce priveşte drepturile individuale este nemaiauzită, dată fiind isteria colectivistă a vremii. L-aţi inventat?

Mo Yan: Nu, personajul a existat în realitate. Am cunsocut în copilărie un ţăran căruia i se spunea în sat Lan Lian, „Faţă albastră”, pentru că avea pe faţă, ca şi personajul meu, o enormă pată din naştere. Zilnic, la şcoală, în pauza de gimnastică în aer liber, se auzea de departe scârţâitul roţilor de lemn de la căruţa lui, care era trasă de un măgar. Iar când ajungea în dreptul şcolii, se dădea cu pietre în acest reacţionar înrăit şi incorigibil contra- revoluţionar. Singur împotriva tuturor, a persistat în refuzul său de a se alătura Comunei Populare, care includea toate celelalte familii din sat. Propriii copii l-au părăsit. Mai târziu, am aflat că în timpul Revoluţiei culturale a suportat „critici publice” foarte brutale. A fost lovit, chinuit şi, în final, a fost lăsat gol-goluţ să se prăjească în soare. Cum trăia singur, a murit la puţin timp după aceea, din lipsă de îngrijiri. Am vrut ca Lan Lian al meu să supravieţuiască pentru a parcurge şi el un fel de „ciclu al renaşterii”, de data aceasta de natură politică: la capătul a treizeci de ani de succedere neîntreruptă a diverse „mişcări”, colectivităţile au fost în cele din urmă dizolvate în anii ‘80, iar pământurile au fost din nou împărţite şi Lan Lian reabilitat. Istoria i-a dat dreptate.

Reporter: Se poate ghici aici o afecţiune mai specială faţă de acest personaj.

Mo Yan: Pentru mine, Lan Lian pune o problemă capitală, aceea a posibilităţii unei societăţii comuniste. O cred imposibilă, fiindcă este contra naturii umane. Cel mai mare eşec al comunismului chinez a fost aplicarea ad litteram a lozincii „să distrugem individualul, să păstrăm colectivul”. Toţi chinezii au trebuit să vorbească pe o singură voce, să poarte o aceeaşi haină, de aceeaşi culoare. Dacă ar fi fost posibil, trebuia să avem toţi o singură faţă. În această privinţă, Partidul Comunist s-a înverşunat din 1949 până în 1980. Lan Lian se bate pentru diversitate şi individualitate, care pentru mine corespund legilor naturii, legilor societăţii umane, fără a mai vorbi despre legile estetice.

Reporter: Nu poate fi imaginat un spirit colectiv care să nu însemne negarea individualităţii?

Mo Yan: În starea actuală, nu cred, chiar dacă triumful proprietăţii private în China lasă să se vadă în recul toate defectele capitalismului. În roman, personajul ce-l întruchipează pe secretarul de partid Hong Taiyue este paralel şi opus lui Lan Lian. El rămâne fidel ideologiei comuniste, asemenea unor numeroase mici cadre pe care le-am cunoscut la ţară. Refuzau din răsputeri liberalizarea economică dorită de Deng Xiaoping în anii ‘80. Păi cum! Se vindea la solduri moştenirea sacră a preşedintelui Mao! Se restaura vechiul regim! Nu-l dispreţuiesc pe Hong Taiyue, chiar dacă eu consider zadarnică fidelitatea lui faţă de idealurile colectiviste, care merge până la sacrificiu. Este un fel de kamikaze, care moare şi-l omoară şi pe succesorul lui reformator. În zilele noastre, tezele marxiste seduc din nou pe mulţi dintre chinezi. S-ar putea să ne îndreptăm către o nouă colectivizare, ca reacţie la excesele de individualism. Ar fi şi aici un „ciclu” ce s-ar împlini. Dar ar trebui evitate abuzurile şi neregulile colectivizării maoiste, care au costat decenii de paralizare a societăţii şi atât de multă suferinţă fiecăruia dintre chinezi.

sursa: impactnews

Posted in: Uncategorized | Tagged: inside cover of a book, interviu, mo yan, romania, steagul rosu

La o cafea cu Dan Shafran

By thewondersofbooksandlife on November 19, 2013 | Leave a comment

Vezi galeria foto1. Dan Shafran văzut de Cato Lein; 2. Mircea Cărtărescu & Dan Shafran in timpul Congresului Internaţional Waltic, iunie 2008 (foto: Cato Lein); 3. Scriitoarea Herta Muller, translatorul Elisabeth Geiger şi Dan Shafran in standul românesc de la Târgul de Carte Bok&Bibliotek, Goteborg, septembrie 2008; 4. Doina Shafran, ambasadorul Victoria Popescu, Dan Shafran şi Gabriela Melinescu in timpul Congresului Internaţional Waltic, iunie 2008 (foto: Cato Lein); 5. Dan Shafran in mai 2007…; 6. …şi in 2005 (foto Lutfi Ozkok); 7. Dan Shafran şi laureatul Steve Sem-Sandberg, la ceremonia de decernare a Premiului Marin Sorescu, Stockholm, noiembrie 2007; 8. Dan Shafran & Herta Muller in timpul Congresului Internaţional Waltic, iunie 2008 (foto: Cato Lein); 9. Cu Cristian Mungiu la sediul ICR Stockholm; 10. Alături de Cato Lein la vernisajul expoziţiei acestuia, mai 2008.

O spune un român care trăieşte in Suedia de mai bine de 25 de ani şi care, din 1983, lucrează la Biblioteca Naţională a Suediei, iar de trei ani este şi directorul Institutului Cultural Român de la Stockholm. A tradus imens din limba română in suedeză şi din suedeză in română, este membru al Uniunii Scriitorilor din Suedia, a fost decorat de către preşedintele României cu Ordinul Meritul Cultural in grad de Ofiţer, a fost premiat in România şi Suedia, iar in anul 2000, a fost numit de către guvernul din ţara de adopţie membru al Comitetului Parlamentar Suedez.

– După atâţia ani petrecuţi in Suedia, cât de suedez vă simţiţi?

– Nu peste foarte mult timp voi putea spune că in Suedia am trăit tot atât de mulţi ani cât in România. V-ati putea aştepta, atunci, să vă răspund că mă simt tot atât de suedez pe cât mă simt român. Aritmetica, insă, nu funcţionează in acest caz.. Şi asta pentru că perioada românească a avut o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei mele: a fost – aş spune, prin natura lucrurilor – o perioadă de acumulări de tot felul. Ca realizări pe plan profesional, insă, perioada suedeză a fost – aş spune, tot prin natura lucrurilor – perioada care mi-a adus cele mai mari satisfacţii. Totodată, limba in care am vorbit şi scris in ultimele decenii a fost cu precădere limba suedeză. Cu toate acestea, nu mă consider suedez. Şi nici nu cred că in ochii celor din jurul meu, aici, in Suedia, sunt perceput altfel decât român.

– Cum credeţi că va arăta cultura românească in contextul Europei unite peste 10 ani?

– E greu de spus. Daca am putea intrevedea evoluţia culturii unei ţări, aşa cum putem intrevedea dezvoltarea economică şi socială a unei comunităţi, am putea şti cam la ce să ne aşteptăm.Si nici atunci cu certitudine. Prin natura ei, cultura este imprevizibilă. De exemplu, cine ar fi putut prevedea acum 10 ani succesele formidabile pe care le obţine astăzi cinematografia românească prin tinerii ei reprezentanţi? Ceea ce cred, insă, este că despre cultura română se va auzi din ce in ce mai mult in viitorul apropiat.

– In ce măsură consideraţi că „produsele culturale” tipice fiecarei ţări pot fi „exportate”?

– Răspunsul cel mai scurt la această intrebare ar fi că, după părerea mea, in contextul de faţă nu ar trebui să punem intre ghilimele nici imbinarea de cuvinte „produse culturale” şi nici cuvântul „export“. Nu am nici o indoiala: cultura este un produs de export, iar in cazul României ea se intâmplă să fie şi produsul de export cel mai competitiv. De altfel, cum aş putea conduce un institut cultural român in străinătate dacă nu aş fi convins că produsele culturale sunt o marfă de export (observaţi lipsa ghilimelelor)? Este ştiut faptul că menirea unui institut cultural nu este să creeze cultură, ci să promoveze un produs cultural deja existent. Rolul institutului este să lanseze acel produs pe piaţa culturală din ţara unde işi desfăşoară activitatea, făcându-l cât mai atractiv. Căile de lansare a produsului ţin de strategia pe care şi-o alege institutul respectiv. Si, ca să revin la intrebarea dumneavoastră, este interesant de constatat că Institutul Suedez – care este echivalentul Institutului Cultural Român – vorbeşte tot in termeni comerciali atunci când declară că rolul lui este să consolideze „marca fabricii”, şi anume imaginea Suediei in lume.

– Cât de dificilă este „armonizarea” valorilor româneşti cu orizontul de aşteptare al suedezilor?

– Din motive pe care nu mai are rost să le repet, până nu de mult suedezii percepeau România şi cultura română intr-un mod deloc măgulitor pentru noi. Aceasta a fost moştenirea pe care am primit-o la infiinţarea Institutului Cultural Român de la Stockholm, acum trei ani. Lucrul acesta ne-a obligat nu numai să construim, ci şi să dărâmăm. Astăzi cultura românescă este privită cu respect in Suedia, iar felul in care ştim să promovăm in străinătate cultura noastră este dat drept exemplu. Strategia pe care ne-am ales-o de la bun inceput a fost aceea de a le arăta suedezilor ca există afinităţi, punţi comune intre cele două culturi: cea română şi cea suedeză. Institutul nostru a devenit in scurt timp o platformă de dialog la care participă deopotrivă oameni de cultură români şi suedezi. Si aceasta indiferent că este vorba de literatură, artă, muzică, teatru, film sau dans. Pornind de la asemănările care există intre cele două culturi, ne-a fost mai uşor apoi să arătăm şi ce are specific cultura română şi cu ce contribuie ea la marele tezaur al culturii universale. Şi am făcut aceasta apelând de cele mai multe ori la valoroşi oameni de cultură, la scriitori, artişti plastici sau muzicieni suedezi, toţi buni cunoscători ai fenomenului cultural românesc din trecut şi de astăzi.

– Se vorbeşte despre o clară identitate nouă a Institutelor Culturale Româneşti din străinătate. Cum arată identitatea ICR Stockholm de când această instituţie este condusă de Dan Shafran?

– Este adevărat că Institulele Culturale Româneşti din străinătate au pornit pe un nou făgaş. Există o nouă strategie de promovare a culturii româneşti prin intermediul acestor institute, diferită de cea de până acum câţiva ani. Succesele nu au intârziat să apară şi aceasta se datorează in primul rând actualei conduceri de la Bucureşti, in frunte cu Horia-Roman Patapievici.

Institutul Cultural Român de la Stockholm s-a infiinţat in urmă cu aproape trei ani, el fiind şi până astăzi cel mai tânăr institut cultural străin din Suedia şi unul dintre cele mai tinere institute culturale româneşti din lume. Fiind primul lui director, am avut şansa, dar şi imensa responsabilitate, să-l orientez pe drumul pe care l-am găsit eu de cuviinţă. Am avut două mari avantaje atunci când am pornit la acest drum. Primul a fost acela că locuiam in Suedia de aproape un sfert de secol şi că in tot acest timp am lucrat la Biblioteca Regală de la Stockholm, care este şi Biblioteca Naţională a Suediei. Deci cunoşteam deja foarte bine lumea culturală suedeză şi, intr-un fel, făceam parte din ea. Al doilea mare avantaj a fost că incă de la inceput am putut să alcătuiesc o echipă excelentă, formată din oameni tineri, buni cunoscători ai limbii şi culturii române şi suedeze, oameni cu idei şi iniţiativă. Rezultatele nu au intârziat să apară.

Dar pentru că nu se cuvine să vorbesc eu despre succesele institutului nostru, daţi-mi voie să răspund la intrebarea dumneavoastră prin a arăta ce spun alţii despre el. Şi voi incepe cu Regele Suediei, care intr-un discurs de anul trecut remarca faptul că „de mai bine de un an, avem privilegiul să cunoaştem cultura română in toate formele ei, datorită Institutului Cultural Român de la Stockholm, situat in apropierea Palatului Regal, pe Bulevardul Skeppsbron. Intensa activitate a acestui institut inseamnă mult pentru cunoaşterea moştenirii culturale româneşti in Suedia”.

Cotidianul “Goteborgs-Posten” socotea nu demult Institutul Cultural Român de la Stockholm ca fiind „cel mai dinamic dintre toate institutele culturale străine din Suedia”, iar “Dagens Nyheter”, cel mai mare cotidian suedez, constata recent că „Institutul a devenit un loc important pe scena suedeză de arta”. De altfel, in topul realizat lunar de redacţia de cultură a ziarului „Dagens Nyheter”, două dintre expoziţiile de artă organizate de Institutul nostru s-au aflat in topul celor mai bune evenimente de artă din luna respectivă. Acelaşi lucru s-a intâmplat şi cu un spectacol montat de un teatru din Stockholm in colaborare cu Institutul nostru. După mai multe programe dedicate de noi poeziei române contemporane, cotidianul „Svenska Dagbladet” a tras concluzia că România este „o ţară cu o poezie strălucită”. Iar in urma vizitei pe care a făcut-o la Institutul Cultural Român de la Stockholm şi apoi a apariţiei, nu după mult timp, a unei selecţii de poeme in limba suedeză, poeta Nina Cassian avea să fie desemnată anul acesta poetul lunii februarie de către emisiunea „Dagens dikt” („Poemul Zilei”) a canalului P1 al Radiodifuziunii Suedeze. Toate aceste dovezi de apreciere ne bucură şi ne confirmă că Institutul şi-a atins scopul.

– Cât de aproape credeţi că se află literatura română de un Premiu Nobel?

– Sincer să fiu, nu ştiu. Cert este că interesul pentru literatura română a crescut foarte mult in Suedia. Se traduce din ce in ce mai mult din literatura română, ceea ce face ca ea să fie cunoscută unui număr tot mai mare de cititori suedezi. Un Premiu Nobel acordat unui scriitor român ar insemna imens de mult nu numai pentru acel scriitor, ci pentru intrega literatură română. Ar fi un semn de recunoaştere a valorii ei. Aş dori tare mult ca acest lucru să se intâmple cât incă mai lucrez la Institutul Cultural Român din ţara care acordă acest premiu.

– Care este evenimentul personal cel mai important pe care-l aşteptaţi in viitorul apropiat?

– Cu voia dumneavoastră, mă voi referi la trecutul şi nu la viitorul apropiat, căci, dacă mi-aţi fi pus această intrebare cu doar două săptămâni in urmă, v-aş fi răspuns că este vorba de aniversarea a 35 de ani de căsnicie. Rămâne evenimentul anului!

– Care a fost/ va fi cel mai important eveniment pe care-l organizează ICR Stockholm in 2009?

– Pentru noi, toate programele sunt importante. Sigur că sunt unele la care ţin mai mult şi pe care le aştept cu mai multă emoţie şi nerăbdare, dar nu ar fi corect din partea mea să le numesc aici. Mă voi mulţumi doar să menţionez că până la sfârşitul anulului vom continua seriile de poezie, precum şi seria dedicată marilor personaliţi ale oraşului Cernăuţi (până acum am dedicat două seri lui Paul Celan şi, respectiv, Itzic Manger), că vom aniversa 100 de ani de la naşterea lui Eugene Ionesco şi a lui Constantin Noica şi 20 de ani de la Revoluţia din 1989, că pentru prima dată vom decerna Premiul Sorescu la Târgul de Carte de la Goteborg, unde şi anul acesta vom avea un program bogat de seminarii, discuţii şi lecturi, că vom găzdui la sediul nostru expoziţii de artă şi design şi că in materie de muzică pregătim două concerte de excepţie.

Sursa; zfc

Posted in: Uncategorized | Tagged: inside cover of a book, interviu, romania, stockholm, suedia, ziar fianciar

La o cafea cu Mădălin Munteanu

By thewondersofbooksandlife on November 14, 2013 | Leave a comment

photocredit: alfa.ro

Acum câteva săptămâni, căutând printre rafturile unei librării, am găsit o carte care ne-a atras atenția: Drumul spre Saturn. Deși auzisem câteva recenzii foarte interesante, ne-a luat ceva vreme până am avut oportunitatea să aruncăm un ochi pestea ea, dar decizia s-a dovedit extrem de inspirată. Cartea are o desfășurare extrem de cursivă a evenimentelor ce te ține în priză până la final, pur și simplu nu ai cum să pui romanul jos, dar cu toate acestea, numele de Mădălin Munteanu, autorul, nu ne spunea foarte multe lucruri. Auzisem de participarea sa la câteva conferințe, dar nimic mai mult. Am discutat cu Elena și am pus mâna pe telefon și am stabilit o întâlnire cu acesta, dar din cauza programului încărcat pe care îl avea, a acceptat să ne vedem abia după 3 săptămâni. Acest timp a fost perfect pentru noi două să aflăm mai multe despre acesta, lucruri care ne-au surprins extrem de mult și pe care o să le aflați în interviul de mai jos.

Înainte de toate, atât Elena cât și eu, nu aveam idee cum arată Mădălin, așa că surpriza avea să fie și mai mare. Am stabilit întâlnirea într-o seară într-o locație aleasă de acesta, Shift, local a cărui review l-ați găsit în trecut drept un loc propice pentru book maniacs cum suntem și noi. Am ajuns cu 20 de minute mai devreme în speranța să pregătim locul și să așteptăm cu nerăbdare momentul în care Mădălin Munteanu o să între pe ușă, dar îndată ce am intrat, instinctiv l-am recunoscut. La o masă din stânga din interior, un bărbat îmbrăcat cu o cămașă albă, o pereche de pantaloni gri și o vestă de aceeași culoare, stătea liniștit și arunca un ochi pe tabletă. Avea o alură de James McAvoy. În fața avea o ceașcă de ceai negru, iar lângă o ceșcuță de lapte, combinație extrem de interesantă în opinia noastră. Ne-am recunoscut reciproc doar din instict și ne-am pus la treabă. Iată ce a ieșit:

Inside cover of a book: Mădălin, ești un om greu de găsit și de stabilit o întâlnire cu tine. Spune-ne, cine este Mădălin Munteanu?

Mădălin Munteanu: Îmi cer scuze, m-ați prins într-o perioadă agitată, dar mă bucur că avem ocazia să stăm astăzi aici la un ceai. Cine este Mădălin Munteanu? Pfuu, mereu am urât întrebarea asta. Nu știu, cred că sunt un om care încearcă să evolueze pe zi ce trece, refuz să stagnez în ceva anume și caut să mă duc la următorul nivel. Sunt un om cu principii și mulțumesc părinților și bunicii mele că am ajuns așa, că sunt un om care se poate privi fără regrete în oglindă.

I.C.B. : De-alungul existenței noaste, din discuții cu mulți scriitori, am ajuns la concluzia că în România este foarte greu să trăiești ca un poet. Financiar este extrem de dificil. Este și cazul tău?

M.M. : Bine, nu pot să spun că mă plâng, Drumul spre Saturn mi-a depășit așteptările, dar într-adevăr, domeniul este extrem de greu, iar răsplata financiară despre care vorbești vine după mult timp. Cu toate acestea, repet, nu mă plâng, totul a pornit ca un hobby pe lângă proiectele în care sunt implicat și nu cred că mă așteptam să fiu multimilionar după primul volum publicat.

I.C.B. : Din ce ne-am informat, ești un tip extrem de activ ...

M.M. : (râde) Da, fac parte dintr-o echipă extrem de frumoasă care încearcă să schimbe presa trecută pe linie moartă în România de diferite cauze pe care nu aș vrea să le divulg. Fac parte din echipa Ilfovsport și Ofsaid, dar și echipa Globa Data unde sunt lead PR. Deși pare câteodată copleșitor, am reușit să îmbin utilul cu plăcutul, iar asta nu poate decât să mă bucure. Timpul este destul de scurt, dar atât timp cât îl ”pierd” făcând ceva ce îmi place, nu am de ce să fiu supărat.

I.C.B. : Jurnalist, Scriitor, PR, impresionat. Nu uiți ceva? Spune-ne despre Green Light …

M.M. : (râde) De unde știați de ei? E o poveste extrem de lungă, dar o să o scurtez cât pot de mult. În octombrie anul trecut, împreună cu Green Light am avut un proiect extrem de complicat cu o firmă cunoscută de automobile din România. La final am reușit să le propun un brief care ulterior a adus și la semnătura dintre cele două părți, a venit oferta de head copywriter, dar au fost niște probleme care nu au dus la deznodământul așteptat.

I.C.B: Financiare?

M.M. : Și financiare.

I.C.B. : Cum ai ajuns în lumea beletristică?

M.M. : Păi, ideea a început în 2006 în toamnă, împreună cu un prieten ne-am hotărât că trebuie să scriem o carte. A fost o discuție lungă, ne-am pus pe treabă chiar de a 2-a zi, doar că el pe parcurs s-a luat cu altele, eu la fel, iar ideea a rămas în pom cum s-ar spune, undeva în cutiuța cu planuri, nu a fost uitată, ci doar acoperită cu multe altele.. Cu toate acestea, anii au trecut, dar nu am uitat de idee. Ușor, ușor adunam informații în cap și puneam bazele plotului. Apoi finalmente, în iulie 2012 am terminat-o după ce am scris ca un nebun în 5 zile și după 7 luni grele, am reușit lansarea.

photcredit: shift.ro

I.C.B. : De ce ”Drumul spre Saturn”?

M.M. : În carte este un pasaj care explică semnificația termenului, dacă v-aș spune aș da din casă, cum se spune. Pentru mine a fost extrem de greu să continui pe această linie, mai ales că stilul meu s-a schimbat destul de mult între timp și sunt realist încât să realizez că nu puteam lansa cartea aceasta în 2006, la doar 19 ani cât aveam când am scris prima frază. Nu eram pregătit.

I.C.B: : Aceasta este critica principală adusă cărții, mulți spun că a venit prea târziu ca să aibe impactul la nivel global ...

M.M. : Într-adevăr așa este, dar cred că este și o exagererare. Nu cred că s-a pus vreodată problema de impact la nivel global. Dan Brown a ridicat un standard extrem de ridicat cu Codul lui Da Vinci, ce a urmat a fost o serie de cărți care urmăresc un fir al conspirațiilor până la epuizare, iar Drumul Spre Saturn face asta, dar avantajul acesteia este că a făcut-o altfel, a urmat și un mod extrem de amuzant, dar da, timpul a fost împotriva mea, dar sunt realist cum am spus mai devreme. Era imposibil să o lansez în formatul acesta atunci, în acea perioadă. Nu evoluasem, scriam fără sens poate, nu aveam un stil, dar ulterior mi-am găsit drumul ”peniței”, dar cartea aceasta a avut o importanță majoră pentru mine și am ținut neapărat să o termin și am reușit, chiar dacă mi-a luat atât de mult timp.

I.C.B. : Că tot a trecut ziua, o să te întrebăm de un laitmotiv din carte: Remember, remember de 5th of november …

M.M. : (râde) Da, sunt câteva referiri la acest pasaj, bine, la această poezie din folclorul britanic. În acea perioadă în care am scris acest pasaj în carte, când m-am raportat la el, ideea de 5th of november, cea propusă de V în ecranizarea după comic-ul lui Alan Moore, reprezenta ceva. Era o idee, era o mască, era lupta pentru libertate, lupta pentru a trăi într-o societate care până la urmă este utopică. Acum din păcate, masca lui Guy Fawkes și ideea acelei zile a devenit o glumă. Am văzut persoane în cluburi, la diferite petreceri, etc, purtând acea mască. Din punctul meu de vedere, masca trebuie purtată de oameni care au o anumită coloană vertebrală și principii pe măsură. E deranjant când vezi că undeva pe parcurs și-a pierdut identitatea.

I.C.B. : Am putea spune că ești dezamăgit de societatea în care trăiești?

M.M. : Nu neapărat, ci mai degrabă frustrat. Spun frustrat pentru că ne alegem modele bolnave care nu fac decât să ne tragă în jos. Mă doare că nu promovăm tineri, nu promovăm idei. Uite, nu văd vorbe frumoase legate de munca de excepție pe care o fac cei de la Calup în restaurarea unor monumente. Am o prietenă implicată și știu cât de cât de multă muncă a fost nevoie și de câtă implicare. Voi știți, eu știu și mai suntem o mână de oameni și cam atât, restul sunt preocupați de headline-urile showbuizului. S-a spus până la refuz asta, mulți deja iau în derâdere oamenii cu asemenea principii, dar este nevoie doar de puțină atitudine, nimic mai mult. Asemenea modele nu sunt promovate. Idei precum Calup, Kukl sau Iutta sunt mascate de alte bazaconii. Asta este frustrarea mea, am dat doar trei exemple care îmi vin rapid în cap, dar sunt mult mai multe decât acestea și noi ne pierdem timpul cu tâmpenii care ne duc spre Idiocracy-ul lui Mike Judge.

I.C.B. ; Intelectualii trebuie să rămână izolați pentru a crea sau trebuie să își asume rolul de lideri de opinie în societate?

M.M. : Fiecare cetățean are dreptul la opinie. Nu întotdeauna opiniile celor care se recomandă „intelectuali“ sunt cele mai relevante sau cele mai valoroase, ori mai importante decât ale unui cetățean obișnuit. În general, fiecare trebuie să vorbească atunci când are ceva de spus, iar discursul îi este bine argumentat.

I.C.B. : Ce nu merge în România?

M.M. : Cred că deschidem cutia Pandorei dacă începem să le enumerăm. V-am zis mai sus un lucru pe care mi-ar plăcea să îl schimbăm. Mă bucură însă că tinerii au luat atitudine în perioada ce a trecut, știți la ce mă refer, nu mai este nevoie să detaliez. M-a bucurat enorm când am văzut zeci de mii de oameni în străzi apărând o idee.

I.C.B. : Să revenim la partea poetică. Ai spus că această ”carieră” a ta s-a decis într-o noapte. Când ai simțit nevoia că trebuie să scrii?

M.M. : Nu știu, poate de mic, dar nu o făceam, în schimb eram foarte bun la creat povești sau așa îmi spuneau cei din jur, cine știe, poate își băteau joc de mine. Eram bun să inventez povești, chiar dacă multe erau hiperbolizate. Influența japoneză a avut un efect asupra mea extrem de mare, atât manga cât și anime-urile. Nu știu, câteodată simți, nu ai nevoie de un motiv anume și s-a întâmplat. Mă simțeam fericit scriind, iar după atâția ani încă mă simt.

I.C.B: Spui că între timp ți-ai găsit drumul, dacă am putea să îl numim așa. Uite, prin amabilitatea unui editor, noi am reușit să aruncăm un ochi pe un preview din următorul tău roman, Ultima noapte de mai și rareori ne-a fost dat să rămânem fără cuvinte. Întrebarea firească este când o să îl găsim pe piață?

M.M. : Haha, v-ați mișcat destul de repede. Da, următorul meu volum este gata, momentan însă întreg procesul de publicare durează. Momentan sunt în stadiul de negocieri, vom vedea. Nu pot să spun o dată de lansare pentru că nu am vreo idee, dar cu siguranță o să aflați, eu sper cât mai repede, poate chiar în acest final de an, de ce nu?

I.C.B. : Ultima noapte de mai este total diferită față de Drumul spre Saturn. Citind ce am primit ne-am dat seama de o latură dark, total diferită față de acțiunea din precedenta carte. Poți spune finalmente că acesta este stilul pe care îl căutai?

M.M. : Da, într-adevăr, Ultima noapte de mai nu are nimic în comun cu Drumul spre Saturn și cred că acesta este firul narativ pe care îl voi urma. E greu de zis, prima reacție a unei persoane care a citit tot o mică parte din volum a fost să mă întrebe dacă sunt nebun sau nu. Cartea aceasta este mult mai dură, încearcă să introducă lumii un inadaptat social, care fie că vrem, fie că nu vrem, reprezintă realitatea, reprezintă un model cu care avem de-aface pe parcursul vieții noastre. Vom vedea, momentan feedback-ul este pozitiv, dar scopul ultim al acesteia este să producă un impact.

I.C.B: De ce Ultima noapte de mai? De ce nu de iunie sau decembrie?

M.M. : A fost un factor subiectiv la mijloc, mai a fost și este luna mea preferată și am considerat potrivit acest titlu. Plus sunt născut în mai, iar acțiunea se petrece în ultima noapte a acestei luni. Suficient? (râde)

I.C.B. : Să nu ne mai ascundem după copac, tu ești Paul (personajul principal al Ultimei Nopți de Mai)?

M.M. : Hahah, să știi că am mai fost întrebat asta de fiecare persoană care a aruncat un ochi pe ea. Nu, nu sunt eu Paul. Acesta nu este real, dar totuși există. Paul este suma tuturor oamenilor pe care i-am cunoscut în viața mea, atât fizic, cât și mental. Aș putea spune că da, pe alocuri sunt și eu Paul pentru că a trebuit să mă pun în pielea lui, să simt ce simțea el, să gândesc ceea ce gândea el, iar asta pe alocuri m-a epuizat. Paul este un om cu demoni, cu demoni care nu îi dau pace și pe care trebuie să îi înfrunte în această … noapte a judecății în care se află.

I.C.B: Din cât am apucat să citim, tot reiese un laitmotiv extrem de interesant: pomul, copacul de sakura. Ce reprezintă el pentru tine?

M.M. : O promisiune.

I.C.B.: A ta? A cui?

M.M. : Doar o promisiune.

I.C.B. Care a fost cel mai frumos și cel mai greu moment prin care ai trecut până acum?

M.M. : Prefer să nu zic, nu vreau să par mai nebun decât sunt. Vorba lui Jack Nickolson: ”You Can’t Handle the Truth”.

I.C.B. : Bine, atunci spune-ne cel mai interesant moment legat de Drumul Spre Saturn …

M.M. : Ha, chiar săptămâna trecută s-a întâmplat. Eram în metrou și în fața mea era un tip cu cartea mea, a fost primul moment de acest gen. M-au apucat toate căldurile și mă uitam ca un popândău la el, încercam să îi ghicesc orice mimică să îmi pot da seama dacă îi place sau nu. A fost un moment tare amuzant, dar tipul a ajuns la jumătate și nu își pusese mâna în cap, așa că ăsta e un mic succes pentru mine. Pe lângă, a mai fost un moment interesant, un prieten citea romanul în tramvai și o doamnă i-a spus că titlul este de fapt un mesaj secret și are de fapt un sens satanic. Evident că acesta m-a sunat imediat să mă întrebe dacă am luat-o pe căi greșite.

I.C.B. : (Între timp am avut ocazia să ne imprietenim pe Facebook cu Mădălin și am avut ocazia să vedem câteva chestii tare drăguțe) Spune-ne despre colaborarea cu Adrian Pândaru.

M.M. : A fost ceva nou pentru mine și totodată extrem de plăcut. Adrian este unul dintre cei mai buni fotografi români de peste hotare. Momentan lucrează în Praga după cum știți și voi. Păi, asta vară a venit la mine și m-a rugat dacă aș vrea să îl ajut într-un shooting, acesta a vrut să realizeze un catalog fashion cu mai mulți prieteni de ai săi de peste hotare, scopul final fiind acela de a strânge fonduri pentru asociația ”Color of Life”, dedicată copiilor cu sindromul Down. Nu am stat pe gânduri și am acceptat, chiar dacă am stat în soare, în costum la peste 35 de grade. A fost o experiență inedită, dar pe care aș repeta-o la orice oră.

I.C.B. : Majoritatea te compară cu Murakami cu influențe de Beigbeder. Ai doar 26 de ani și ești considerat unul dintre cei mai promițători autori români …

M.M. : Sunt flatat, dar nici nu se pune problema să vorbim de Haruki Murakami sau Beigbeder, nu am ajuns la acel nivel și este posibil să nu ajung vreodată. Da, Murakami este o influența a modului în care scriu, sunt onorat de această comparație, dar sunt conștient că este exagerată.

I.C.B. : În afară de Murakami, cine te-a mai influențat? Și care este cartea ta preferată.

M.M. : Imposibil de spus, nu pot să fac un top. Fiecare carte este diferită în felul ei, iar modul în care te influențează se simte de fiecare dată la câte un alt nivel. Nu pot să fac un top, dar o să vă spun trei titluri pe care le consider aproape perfecte: Nopți Albe – Dostoievski: pentru că am aflat ce înseamnă termenul de ”dreamer”, Nopți la Serampore – Eliade: pentru că am înțeles că timpul este cel mai important lucru pe care un om poate să îl ofere și Povestea Tîrfelor mele Triste – Gabriel Garcia Marquez: pentru că uneori lași viața să treacă și îți dai seama prea târziu. Trei cărți, trei autori.

I.C.B. : Îl amintești pe Gabriel Garcia Marquez, noi ne amintim de asocierea cu Florentino Ariza din Drumul Spre Saturn. Acela este momentul zero al iubirii absolute?

M.M. : (râde) În niciun caz! Florentino Ariza a fost un nebun care tânjea după iubirea utopică pe care Fermina i-o oferise. Aceasta i-a dat un aer fals, iar el l-a respirat cu gradoare, ba chiar și-a planificat întreaga viața, iar când a venit momentul clopotului, acesta a izbucnit. Nu, povestea sa nu este nicidecum momentul zero al iubirii absolute, dar totuși, iubirea sa te gâdile exact unde trebuie. Exact cum o face Makoto Shinkai. Distanța din 5 centimeters per second oferă o concepție de iubire, dar e mult mai mult de atât. La fel și cu Florentino Ariza. Iubirea sa este pe eternitate, dar are influență majoră de obsesie.

I.C.B. : Ce influență are muzica asupra ta? Cum te ajută să scrii? Ne riscăm să ne oferi câteva nume care te relaxează?

M.M. : Muzica este combustibilul meu, nu pot să scriu dacă nu am ambient pe fundal. Întotdeauna jazz, slow sax când scriu, nu pot compune pe altceva. Jazz-ul mă relaxează, mă impinge de la spate să scriu, iar câteodată o fac la ore mult prea târzii, dar mereu pe aceleași melodii. Nu îmi pot imagina viața fără muzică, aș putea să renunț la cafea sau energizante, la orice în schimbul muzicii. La fel ca și cu cărțile, la fel și cu filmele, pentru că am impresia că o să mă întrebi asta, nici cu muzica nu pot să fac un top, dar o să îți spun o chestie amuzantă. Laitmotivul muzical, că tot laitmotivul acestui interviu este cuvântul laitmotiv, laitmotivul muzica al acestui an a fost melodia Tom Petty – Free Falling. Am întâlnit această melodie în extrem de multe variante, în cele mai ciudate locuri. Am ascultat variante de la Max Milner, la Chirs Cauley sau chiar Tom Radmore, toate impecabile, era ca și cum eram urmărit de această melodie. Bineînțeles, nu pot să nu enumăr și noul album de la Daft Punk, album care în opinia mea și poate o să îmi iau câteva capace, a schimbat lumea. Sunetele, acordurile, intensitatea versurilor unor melodii precum Game of Love sau Instant Crush au produs un bitter-sweetness care nu poate avea vreun sinonim. Este simplu, albumul lor este perfecțiune. E un sevraj auditiv.

I.C.B. : Orașul favorit?

M.M. : Haha, mă omorâți, dar aici am un răspuns. Tokyo, fără urmă de îndoială. Sper ca într-o zi să pot să locuiesc acolo, O să fiu bătrânul nebun ce locuiește într-un dojo pe lângă Tokyo, în suburbii. Glumesc, Tokyo, dar cel cosmopolit. Deși este orașul meu preferat, am avut oportunitatea să văd Berlinul. Lasă-mă să îți zic, în ultimele zile pe acolo căutam variante cum aș putea să rămân de tot în acel oraș magnific. E ceva ieșit din comun, cel mai frumos oraș pe care l-am văzut și care mi-a dat avântul necesar să termin a 2-a carte.

I.C.B. : Să revenim la Ultima noapte de Mai, cum ți-a venit ideea?

M.M. : Cred că totul a pornit de obsesia mea pentru … noapte. Știu cum sună, dar seria Before Sunrise, After Hours a lui Scorsese sau Glengarry Glen Rose m-au împins spre asta. Deși acestea au și ele la bază o noapte, ele au tratat subiecte destul de diferite, iar cartea mea nu se dorește o conexiune cu acestea, ci o altă variantă a nopții. Mă tem de câteva lucruri, dar sper că finalul lucrării mele să fie pe măsura așteptărilor cititorului.

I.C.B. : Ce urmează pentru scriitorul Mădălin Munteanu? Urmează al treilea roman?

M.M. : Vom vedea. Mai întâi aștept publicarea acesteia și abia apoi vom vedea pe ce drum o voi lua. Știu sigur că o să urmeaze o pauză de scris, apoi mă voi apuca de al treilea roman, dar asta se poate întâmpla mâine, se poate întâmpla în 6 ani. Nu vreau să devin genul care scoate un volum pe an doar de dragul de a scoate ceva, nu intenționez să îmi sufoc cititorii cu cărți peste cărți care ar putea să fie mediocre, dacă nu proaste. Prefer să ard câțiva ani, dar să știu că scot ceva ce merită cu adevărat și cu care pot să mă mândresc.

I.C.B. : Așadar romanul al treilea este la orizont? Ne poți da anumite detalii?

M.M. : (râde) E greu de făcut asta, trebuie să mă adun să îl scriu, vom vedea, durează. Pot să vă dau două nume pentru el: Șapte ani de sigurătate sau Jurnalul unui nebun. Unul dintre acestea două o să fie titlul, deși tind spre a doua variantă pentru a nu crea vreo confuzie cu Un veac de singurătate a lui Gabriel Garcia Marquez, chiar dacă vorbim de un scriitor care a mutat literatura din loc. Cred că dacă ai un titlu asemăntor, lumea ar putea trage rapid concluzia că se vrea un copy al acelei lucrări, iar ideea mea este total diferită, chiar dacă apelează la singurătate, dar la un alt nivel. Dar repet, vom vedea, momentan este doar la nivelul de schiță undeva prin capul meu. Poate până atunci Daft Punk scoate încă un album să mă inspire.

I.C.B. : Iar pentru Mădălin Munteanu? Ce urmează?

M.M. : Pfuai, păi în primul rând, finalul unui an extrem de plin. Aștept cu nerăbdare vacanța și apoi vom vedea. Cred că cel mai important este să fim sănătoși, restul vom vedea. Vorba aia, if you want something, then go get it.

I.C.B. Bun, Mădălin îți mulțumim pentru interviul acordat …

M.M. : Și eu vă mulțumesc că ne-am văzut finalmente și îmi cer scuze că a durat atât.

Interviul cu Mădălin a durat aproape o oră și jumătate, la final ne-a îmbrățișat pe amândouă. Au fost momente în care ne-am oprit și ne-am luat cu altele, dar multe au fost off the record. Mădălin Munteanu este total diferit față de ceea ce ne așteptam, gândindu-ne că vom da peste un tip trecut de prima tinerețe. Un tânăr extrem de charismatic și fie vorba între cititoarele noastre, extrem de aspectos și elegant, Mădălin ne-a ținut în priză pe durata interviului când nu ne-a oferit o clipă de respiro și a reușit să ne facă să ne simțim extrem de confortabil și comod, ca și cum nu ne-am fi cunoscut atunci pe loc, ci că suntem prieteni de ani de zile. Mădălin Munteanu este un autor extrem de talentat și de urmărit prin modul său extrem de intim prin care nu îl lasă pe cititor să pună cartea jos. Obiectiv, Mădălin este un autor care ar putea să producă rumoare în lumea literei contemporane din Europa, ar nevoie doar de puțin noroc, subiectiv, Mădălin este surpriza anului pentru redacția noastră.

PS: Mădălin, dacă ne citești, așteptăm invițatia de la lansarea cărții cu numărul doi.

Posted in: Uncategorized | Tagged: chipes, drumul spre saturn, inside cover of a book, interviu, james mcavoy, madalin munteanu, munteanu, recenzie, romania, scriitor, shift, ultima noapte de mai

La o cafea cu Jorge Luis Borges

By thewondersofbooksandlife on November 11, 2013 | Leave a comment

sursa foto: www.theguardian.com

,,N-am citit prea mult in viaţa mea, în schimb am re-citit foarte mult. Am început să-mi pierd vederea în 1955 şi de atunci n-am mai încercat să citesc nimic contemporan. Nu cred să fi citit vreodată un ziar. Putem cunoaşte trecutul, însă prezentul nu ne este dezvăluit.

La Geneva am învăţat singur limba germană, căci voiam să-l citesc pe Schopenhauer în original. Şi am descoperit o metodă foarte plăcută. V-o recomand tuturor, în caz că nu vorbiţi germana. Procedeul este următorul: puneţi mâna pe un exemplar din Buch der Lieder a lui Heine – asta nu e greu de făcut – şi pe un dicţionar german-englez şi începeţi să citiţi. La început o să vă fie greu, dar după două sau trei luni o să descoperiţi că citiţi cele mai frumoase versuri din lume, poate neînţelegându-le, însă simţindu-le, ceea ce este mult mai bine din moment ce poezia nu se adresează raţiunii, ci imaginaţiei.

Toate aceste lucruri – femeile cu care am greşit, acţiunile cu care am greşit, circumstanţele în care am greşit, toate acestea sunt unelte pentru poet. Un poet trebuie să considere toate lucrurile ca fiindu-i date, chiar şi nenorocirile. Nenorocirile, înfrângerea, umilinţa, nereuşita, acestea sunt uneltele noastre. Doar nu crezi că atunci când eşti fericit poţi să produci ceva. Fericirea constituie un scop în sine. Însă ni se dau greşelile, ni se dau coşmarurile aproape în fiecare noapte, iar sarcina noastră este să le transformăm în poezie (…) Deci nu cred că trebuie să-mi cer scuze pentru greşelile mele. Aceste greşeli ajung la mine prin lanţul extrem de complex al cauzelor şi efectelor sau, mai curând, prin nesfârşitele efecte şi cauze.

Desigur, ştiu bine că am optzeci de ani. Pot să mor în orice clipă, dar ce pot să fac altceva decât să continui să trăiesc şi să visez, din moment ce visul este menirea mea?Cât priveşte scrierile mele, nu le-am recitit niciodată. Nu le ştiu. Când scriu ceva, o fac pentru că trebuie. De îndată ce vede lumina tiparului, încerc să uit cât mai repede ceea ce am scris. (…) Pentru că suntem între prieteni, am să vă spun ceva: când o să veniţi la mine acasă – şi sper că veţi veni cu toţii la timpul potrivit (…) – o să găsiţi o bibliotecă foarte bună însă nici o carte de-a mea. (…) Cine sunt eu ca să stau lângă Vergiliu sau Stevenson?

Amintirile copilăriei mele sunt amintirile cărţilor pe care le-am citit.

De fapt, nu prea îmi amintesc propria viaţă. Nu vă pot da informaţii precise. Ştiu că am călătorit în vreo şaptesprezece sau optsprezece ţări, dar nu vă pot spune în ce ordine. Nu vă pot spune cât am stat într-un loc sau altul. Totul este o învălmăşeală de imagini. Să revenim în consecinţă la cărţi. (…) Revin mereu la cărţi, la citate. Îmi amintesc că Emerson, unul dintre eroii mei, ne-a avertizat: “Să fim atenţi. Viaţa însăşi poate deveni un lung citat”

Iubesc toate ţările şi pe toţi scriitorii pe care i-am citit (şi sunt mulţi pe care nu i-am citit niciodată şi care emană totuşi o anumită influenţă asupra mea) şi sunt un discipol al trecutului, al întregului trecut. Nu cred în şcoli, nu cred în cronologie. Nu cred în datarea manuscriselor. Cred că poezia trebuie să fie anonimă. De exemplu, dacă aş putea alege, mi-ar plăcea ca un vers al meu, o povestire a mea, rescrisă şi îmbunătăţită de altcineva, să supravieţuiască, iar numele meu să fie uitat, aşa cum se va şi întâmpla la momentul potrivit (…) Poate că fiecare epocă rescrie mereu aceleaşi cărţi, schimbând sau adăugând câteva detalii. Cărţile eterne sunt, poate, aceleaşi cărţi pururi rescrise. Rescriem mereu ceea ce au scris cei din vechime şi nu mai este nevoie de nimic altceva.
În ceea ce mă priveşte eu nu am ambiţii. Cred că e vorba de o eroare, că oamenii mi-au dat prea multă importanţă. Sunt un scriitor supraevaluat. În acelaşi timp vă sunt recunoscător tuturor că mă luaţi în serios. Eu nu mă iau.

La urma urmei bucuria este imposibil de suportat. Putem fi fericiţi timp de o clipă sau două, însă o eternitate de fericire este de neînchipuit.În Japonia simţi stafia tutelară a Chinei la tot pasul (…) În Japonia oamenii simt China aşa cum simţim noi Grecia.

N-am căutat niciodată un anumit subiect. Las subiectele să mă caute pe mine, după care, plimându-mă pe stradă, trecând dintr-o cameră în alta în casa mea (…) simt că ceva urmează să se întâmple şi acest ceva poate fi un vers sau poate fi o formă oarecare.

Cred că murim tot timpul. De fiecare dată când nu simţim ceva, când nu descoperim ceva, când doar repetăm ceva mecanic – în acel moment eşti mort. În acelaşi timp însă, viaţa poate veni în orice clipă. (vezi C Noica:”E suficient un surâs al vieţii pentru ca totul să recapete sens” – n.r. SG) Dacă luăm o singură zi, pe parcursul ei întâlneşti multe morţi, însă şi multe naşteri. Eu încerc să nu fiu mort, încerc să fiu curios, să simt mereu ceva, iar ceea ce simt se va transforma în poeme, povestiri, fabule …

“M-am născut la Buenos Aires în 1899”. Acesta este un act de credinţă. Bineînţeles că nu-mi pot aminti asta. Dacă părinţii mei mi-ar fi spus “Te-ai născut în secolul al treilea în Timbuktu” probabil că i-aş fi crezut. Dar rămân la acest fapt din moment ce consider că nu m-au minţit. Aşa că, atunci când afirm că m-am născut la Buenos Aires în 1899, fac într-adevăr un act de credinţă.

Atunci când sunt nefericit – şi asta ni se întâmplă tuturor destul de des – mă consolez cu gândul că în câţiva ani sau poate în câteva zile voi fi mort şi toate acestea nu vor mai avea nici o importanţă. Aştept cu nerăbdare să fiu şters de pe listă. Dar, dacă m-aş gândi că moartea mea nu e decât o iluzie, că după aceea aş continua să exist, atunci aş fi foarte nefericit. Căci cu adevărat sunt plictisit şi obosit de mine însumi. (…) Când mă gândesc la mortalitate, la moarte, mă gândesc la aceste lucruri într-un mod optimist, plin de nerăbdare. Aş putea spune că sunt lacom de moarte, că aş vrea să nu mă mai trezesc în fiecare dimineţă descoperind: “Iată-mă, trebuie să mă reîntorc la Borges”.
Există un cuvânt în spaniolă, bănuiesc că-l cunoaşteţi. Mă întreb dacă se mai foloseşte încă. În loc să spui “a se trezi”, spui recordarse, adică a-ţi aminti de tine. Mama mea obişnuia să spună: “Que me recuerde a las ocho” (vreau să-mi amintesc de mine la ora opt). În fiecare dimineţă am acest sentiment, deoarece sunt mai mult sau mai puţin inexistent. (…) Bineînţeles, când eşti tânăr nu simţi aşa ceva. Simţi: “Ei bine, sunt fericit că m-am întors în lumea asta minunată”. Dar eu nu cred să fi simţit vreodată asta. Nici chiar în tinereţe. În special în tinereţe. Acum m-am resemnat. (…) Presupun că ceilalţi oameni simt altfel decât mine pentru că mulţi dintre ei se gândesc la nemurire ca la un fel de fericire; poate pentru că nu-şi dau seama …

…Trebuie să scriu! Dacă nu scriu ceva şi continui să fiu obsedat de acel lucru, până la urmă tot trebuie să-l pun pe hârtie ca să scap de el.
Cred că singura justiţie este justiţia privată; cât despre cea publică mă întreb dacă există cu adevărat (…) În orice moment al vieţii noastre ştim dacă acţionăm bine sau rău. Am putea spune că ziua de apoi se întâmplă tot timpul, că în fiecare clipă a vieţii noastre facem bine sau rău. Ziua de apoi nu este ceva ce vine la sfârşit. Se întâmplă tot timpul. Iar noi ştim, printr-un fel de instinct, când am acţionat bine sau rău.
Reporter: …am descoperit că a te căuta pe tine însuţi este fascinant şi intolerabil …
Borges: Da, aşa este. Din moment ce sunt orb, eu trebuie să fac asta tot timpul. Înainte de a orbi, îmi găseam întotdeauna refugiul în plăcerea de a privi, în lectură, în timp ce acum mi-l găsesc în gândire sau, din moment ce capacitatea mea de a gândi nu este atât de bună, în visare – într-un anume sens îmi visez viaţa. Acesta este singurul lucru pe care pot să-l fac.

Imaginaţia după părerea mea este făcută din amintiri şi din uitare. Este un fel de amestec al celor două lucruri. (…) Oricine orbeşte primeşte un fel de recompensă: un alt simţ al timpului.

Presupun că am trei coşmaruri esenţiale: labirintul, scrisul şi oglinzile (…)
Aproape în fiecare noapte am avut un coşmar(…) Era în felul următor: eram într-o clădire foarte mare. Era o clădire de cărămidă. Multe camere goale. Camere mari. Camere de cărămidă. Treceam dintr-una într-alta şi nu păreau să fie uşi. Ajungeam mereu în curţi interioare. Mult timp am mers în sus şi în jos, am strigat dar nu mi-a răspuns nimeni. Acea clădire mare şi lipsită de imaginţie era goală; atunci mi-am spus da, bineînţeles, acesta este visul labirintului. N-o să găsesc nici o uşă, nu-mi rămâne decât să mă aşez într-una din camere şi să aştept. Şi uneori mă trezesc. Asta s-a şi întâmplat şi mi-am spus: acesta este coşmarul labirintului; din moment ce ştiam despre ce este vorba, n-am fost păcălit de labirint. Pur şi simplu m-am aşezat jos pe podea.
Rep: Şi aţi aşteptat.Borges: Am aşteptat o clipă şi apoi m-am trezit.
Rep: Aveţi şi alte coşmaruri care revin? Care sunt?
Borges: (…) Mai am şi altul, care provine din faptul că am orbit. Acesta este coşmarul în care încerc să citesc şi nu pot pentru că personajele se însufleţesc, fiecare literă se transformă în alta, iar cuvintele, scurte la început, devin lungi cuvinte olandeze, cu vocale care se repetă când încerc să le descifrez. Sau dacă nu, spaţiile dintre rânduri se lărgesc, literele încep să se întindă, totul apare scris în negru şi roşu pe hârtie lucioasă şi este atât de mare încât devine intolerabil. Şi când mă trezesc literele îmi ţin companie un timp. Pentru o clipă îmi trece prin minte: n-am să le pot uita niciodată şi o să înnebunesc (…)
Celelalte coşmaruri sunt despre oglinzi, despre oamenii mascaţi (…)
Am trăit mereu cu teama de oglinzi. Când eram mic, aveam o casă îngrozitoare. În camera mea erau trei oglinzi imense. Mobila era de mahon şi părea o oglindă întunecată, ca aceea din epistola Sfântului Pavel. Am trăit mereu cu teama lor, însă, copil fiind, nu îndrăzneam să spun nimic.

Am citit o carte de John William Dunne, intitulată Experience with Time, în care autorul spune că, din moment ce ştii un lucru, ştii că-l ştii; şi ştii că ştii că-l ştii; şi ştii că ştii că ştii că-l ştii, drept care în fiecare om există o infinitate de euri. Dar nu cred că asta se poate dovedi.

Din moment ce nu sunt prea priceput la rimă, încerc să scap de ea

(…) Shakespeare l-a dus pe Hamlet într-un cimitir. S-a gândit că, dacă-l face să ţină în mână un craniu, un craniu alb – Hamlet fiind îmbrăcat în negru – atunci obţine un tablou foarte sugestiv. Dar Hamlet nu putea să ţină-n mână craniul fără să rostească nici un cuvânt, trebuia să spună neapărat ceva. Aşa s-a născut Zorick, dintr-o necesitate tehnică a lui Shakespeare. Şi s-a născut pentru vecie. (…)

Singurele întrebări interesante sunt cele personale. Nu cele despre viitorul Republicii, viitorul Americii, viitorul Cosmosului! Aceste lucruri n-au nici un sens.

Diferenţa esenţială dintre experienţa în starea de veghe şi cea din timpul somnului sau visului, constă în faptul că experienţa din timpul visului este ceva care se poate naşte din tine, poate fi creată din tine, emană din tine.

Rep: Există foarte multă veselie în dumneavoastră, Borges. Sunteţi copilăros, vă bucuraţi de lucrurile care vă înconjoară, aveţi un extraordinar simţ al umorului.
Borges: Păi ar fi şi cazul să-l am. Mă întreb dacă sunt cu adevărat adult. Cred că nimeni nu este.

Rep: Într-o noapte mama dumneavoastră a primit un telefon ameninţător. Ne puteţi povesti despre asta?
Borges: Da, a primit un telefon în toiul nopţii. Am auzit telefonul sunând. A doua zi dimineţă am întrebat-o: “Am visat eu sau a sunat telefonul?”. “Nu, n-ai visat. M-a sunat un oarecare şi mi-a spus ‘Am de gând să te omor şi pe tine şi pe fiul tău’. Mama i-a răspuns: ‘Nu-i greu să-l omori pe fiul meu, îl găseşti în orice zi. Cât despre mine, am peste nouăzeci de ani. Trebuie să te grăbeşti. Altfel n-o să mai apuci să mă omori'”. După care s-a dus să se culce.

Rep: Ce schimbări s-au petrecut atunci când aţi orbit?
Borges: Am descoperit că orbesc încetul cu încetul, aşa că n-a existat un moment anume. A venit treptat, ca un amurg de vară. Eram bibliotecar-şef la Biblioteca Naţională şi am început să descopăr că sunt înconjurat de cărţi fără litere. Apoi prietenii mei şi-au pierdut chipurile. Apoi am descoperit că nu mai e nimeni în oglindă, apoi toate lucrurile s-au întunecat, iar acum pot să desluşesc doar albul şi griul. Două culori îmi sunt total interzise – negrul şi roşul. Pe amândouă le văd maro. Când Shakespeare a spus “Întunericul pe care-l văd orbii” a greşit. Orbilor le este interzis întunericul. Eu trăiesc într-o ceaţă luminoasă.
Rep: O ceaţă luminoasă …
Borges: Cenuşie sau albăstruie, nu sunt foarte sigur. Este mult prea întunecată. Aş spune că acum trăiesc înconjurat de o lume albăstruie.
Rep: Albăstruie …
Borges: Tot aşa de bine poate să fie şi gri.
Rep: Când v-aţi dat seama că orbiţi aţi încercat să citiţi cât mai mult şi cât mai repede?
Borges: Nu. Bineînţeles că aşa ar fi trebuit să fac. De atunci – asta se întâmpla în 1955, anul revoluţiei – am recitit foarte mult dar de citit, n-am citit prea mult.

Nu mă consider contemporan cu suprarealismul, dadaismul, imagismul sau cu bufoneriile atât de respectate ale literaturii. Mă gândesc la literatură în termenii secolului al nouăsprezecelea şi începutul secolului douăzeci. Sunt un admirator al lui Bernard Shaw şi al lui Henry James.

Da, cred că pot cita câteva versuri din Kipling. Un ofiţer englez urmăreşte un hoţ de cai afgan. Amândoi călăresc, iar Kipling spune: “They have ridden the low moon out of the sky. Their hooves drum up the dawn” ( “Au călărit luna joasă afară din cer. Copitele lor bat zorile”) Ei bine, nu poţi exprima aşa ceva în spaniolă (…) ea are însă alte virtuţi.

Rep: Aţi încercat vreodată să scrieţi în engleză?
Borges: Da, dar respect prea mult limba engleză. Am scris două sau trei poezii pentru prieteni (…) dar acum n-aş mai încerca aşa ceva. Fac tot ce pot cu spaniola (…)
Rep: Cum vă explicaţi ceea ce pe mine m-a uluit întotdeauna şi anume simpatia de care se bucură naziştii şi Hitler în Argentina?Borges: Ascultă-mă, cred că Republica Argentina nu poate fi explicată. Este la fel de misterioasă ca şi universul. Eu nu o înţeleg. (…) Şi nici nu am convingeri politice. Fac tot ce pot ca să evit politica. Nu sunt înscris în nici un partid. Sunt un individualist. Tatăl meu a fost studentul lui Herbert Spencer. A fost crescut în spiritul “om versus stat”. Nu pot explica aşa ceva. Nici eu nu înţeleg.

Rep: Aţi spus undeva că nefericirea este o adevărată binecuvântare pentru scriitor.
Borges: Aş spune mai degrabă că nefericirea este una din multele unelte date scriitorului. Sau unul dintre multele materiale, ca să folosesc o altă metaforă. Nefericirea, singurătatea, toate acestea trebuie folosite de scriitor. Chiar şi coşmarul e o unealtă. Multe din povestirile mele mi-au fost date de coşmaruri. Am coşmaruri mai tot timpul.

Rep: Credeţi că e important să fii nemuritor?
Borges: Aş vrea să mor pe de-a întregul, trup şi suflet şi să fiu uitat.
Rep: Asta este dorinţa dumneavoastră cea mai mare.
Borges: Cât despre numele meu, de ce să-mi pese de el? Este un nume aşa de stângaci. Jorge Luis Borges, seamănă cu Jorge Luis Jorges sau Borge Luis Borges, ţi se împleticeşte limba-n gură ….

Borges simbolizează tot ceea ce urăsc. El simbolizează publicitatea, fotografiile, interviewurile, politica, opiniile – după părerea mea toate opiniile sunt vrednice de dispreţ. El simbolizează de asemenea aceste două non-entităţi, aceşti doi impostori: Nereuşita şi Succesul – sau, aşa cum a spus Kipling: “Dacă ştii să-nfrunţi deopotrivă izbânda şi necazul / şi pe aceste două mari amăgitoare cu-aceiaşi ochi să le priveşti …”. El se ocupă cu astfel de lucruri, în timp ceu, ca să spunem aşa, dat fiind că titlul lucrării este “Borges şi eu”, eu nu simbolizez omul public ci omul privat, realitatea, căci celelalte lucruri mi se par ireale. Lucrurile adevărate sunt sentimentele, visurile, scrisul …

(…) atunci când privesc luna, nu privesc doar sfera luminoasă de pe cer. Privesc, în acelaşi timp, luna lui Vergiliu, a lui Shakespeare, a lui Verlaine, a lui Gongora …

Poetul nu trebuie să se amestece în ceea ce scrie, nu trebuie să-şi impună punctul de vedere în ceea ce scrie.

Rep: De ce v-aţi hotărât să scrieţi o poezie despre Endimion?
Borges: Am scris această poezie pentru că am vrut să arăt că Endimion este o realitate prozaică şi nu un mit, din moment ce fiecare bărbat care a fost iubit a fost iubit de o zeiţă. Eu am fost Endimion. Toţi am fost Endimion cel iubit de lună şi care s-a simţit nedemn de ea şi a căutat să-i mulţumească. Acesta este sensul poeziei.

Rep: Spuneţi-mi, cum vă simţiţi stând de vorbă cu aceşti oameni şi împărtăşindu-le din experienţa dumneavoastră?
Borges: Nu stau de vorbă cu ei. Vorbesc cu fiecare din dumneavoastră în parte. De fapt publicul e o iluzie. Nu există aşa ceva.

Pentru mine scrisul este o dictare. Hai să spunem că-mi dau deodată seama că urmează să se întâmple ceva. Atunci stau deoparte şi încerc să rămân pasiv, să nu mă amestec. Şi atunci am o viziune. Întotdeauna capăt o inspiraţie iniţială, parţială. Poate mi se dă un vers, o intrigă sau în vis mi se dă un cuvânt sau anumite cuvinte. De exemplu, acum câţiva ani, când am fost în America, în East Lansing, am avut un vis. Când m-am trezit, nu mai ţineam minte nimic, cu excepţia acestei propoziţii: “Sunt pe punctul de a-ţi vinde memoria lui Shakespeare”. Atunci m-am trezit şi i-am povestit despre asta Mariei Kodama, prietena mea, iar ea mi-a răspuns: “Poate că aici se ascunde o povestire”. Am aşteptat. Încerc să nu mă amestec în ceea ce-mi oferă Sfântul Duh, inspiraţia, muza sau subconştientul – cum se spune astăzi. După aceea am scris povestirea. Acum este în curs de a fi publicată la Buenos Aires. Se numeşte “Memoria lui Shakespeare”. Numai că în povestirea mea memoria personală a lui Shakespeare nu este vândută. Este doar împrumutată. La început pare un dar minunat. Cu timpul însă devine de nesuportat, iar omul dispare sub povara memoriei lui Shakespeare.

Rep: În Argentina aţi ţinut câteva conferinţe despre Cabala. Încă din 1926 aţi scris despre acest subiect un eseu, Studiu despre îngeri, pe care l-aţi inclus în El temano de mi esperanza (Măsura speranţei mele)….
Borges: Îmi este efectiv ruşine de această carte … Dar continuă. Eu încerc să uit de ea. O carte foarte proastă.
Rep: Ştiu că nu vă place.
Borges: Nu. Hai să evităm subiectele neplăcute …
Rep: Ştiu că aţi ajuns până acolo încât aţi colindat Buenos-Airesul strângând exemplare din carte.
Borges: Ca să le ard. Am făcut un act de dreptate.
Rep: Şi totuşi, în această carte există câteva eseuri pe care cu siguranţă le socotiţi demne de a fi reabilitate.
Borges: N-am recitit niciodată această carte. Şi nici vreo altă carte de-a mea. Scriu, dar nu recitesc.
Rep: Totuşi cartea arată foarte clar interesul dumneavoastră pentru Cabala; ficţiunea şi poezia dumneavoastră sunt pline de referiri la Cabala. Ce înseamnă Cabala pentru dumneavoastră?
Borges: Presupun că înseamnă mult pentru mine, din moment ce provin dintr-o familie de evrei.Numele mamei mele este Acevodo, un alt nume din familia ei era Pinedo. Erau evrei de rit Sefard. În plus am descoperit o idee interesantă în Cabala, o idee pe care a avut-o şi Carlysle şi Leon Bloch. Şi anume aceea că întreaga lume este doar un sistem de simboluri, că lumea, inclusiv stelele, reprezintă scrierea secretă a lui Dumnezeu.

…Şi una din multele mele experienţe, cea mai fericită dintre ele, este cititul. Ah, şi există ceva încă şi mai bun decât cititul şi anume recititul. I-aş sfătui pe toţi să citească puţin însă să recitească mult.

Presupun că primul vers care mi se dă reprezintă un indiciu. Dacă are unsprezece silabe atunci se prefigurează un sonet. Dacă e un vers liber, atunci se prefigurează toată poezia în vers liber.
Nu cred în ţări. Ţările sunt o greşeală, o superstiţie. Presupun că lumea trebuie să fie una singură, aşa cum au gândit stoicii.

Când avem de-a face cu o poezie adevărată, cititorul simte nevoia să o citească cu voce tare. Acesta este testul poeziei.

Un scriitor care n-ar scrie decât ceea ce intenţionează ar fi un scriitor foarte prost. Un scriitor trebuie să scrie cu o anumită inocenţă. Nu trebuie să se gândească la ceea ce face. Altfel nu scrie poezie adevărată.

Eu am scris mai mult decât ar fi trebuit. Regret, dar trebuie să spun că am scris cam cinzeci sau şaizeci de cărţi şi totuşi descopăr că toate aceste cărţi există în prima carte pe care am publicat-o, în acea carte obscură, scrisă cu foarte mult timp în urmă, Fervor de Buenos Aires , publicată în 1923.

Dacă trebuie să numesc o singură carte ca fiind cea mai bună din toată literatura, cred că aş alege Divina Commedia a lui Dante.Nu pot să accept povestea cu Dumnezeu care l-a creat pe om şi apoi l-a creat pe Christos. Toate aceste lucruri sunt în afara mea. Cu adevărat!

Scriitorii care mă interesează sunt îndeosebi scriitorii morţi.Cred că prietenia este poate faptul esenţial al vieţii. Prietenia, aşa cum mi-a spus Adolpho Bioz Casares, are acest avantaj asupra dragostei: nu are nevoie de nici o dovadă. (…) Poate că adevăratul destin, adevărata datorie a dragostei este să devină prietenie.

Alfonso Rezes, marele scriitor mexican mi-a spus: “Publicăm ca să nu corectăm la nesfârşit aceleaşi ciorne”

Trebuie să considerăm lectura o formă de fericire, de bucurie, şi cred că lectura obligatorie este o greşeală. Ai putea la fel de bine să vorbeşti de dragoste obligatorie sau de fericire obligatorie.

Rep: Aş dori să fac o mică digresiune şi să vă rog să ne spuneţi povestea cu acel taxista din Chicago.Borges: Taximetristul
Rep: Da, taximetristul.
Borges: Asta s-a întâmplat alaltăieri sau ieri, nu sunt sigur. Zilele mele sunt confuze. Fusese soldat. Cunoscuse amărăciunea. Cunoscuse nefericirea. Brusc, mi-a spus fără să-şi dea seama de adevărata putere a vorbelor sale: “Urăsc amintirile!”. Mi s-au părut foarte frumoase cuvintele lui şi cred că am să pun mâna pe propoziţia asta şi-am s-o folosesc şi eu. O s-o anexez undeva. “Urăsc amintirile”. Este o propoziţie minunată. Fugi şi uită de lume.

Prefer întotdeauna să recitesc mai degrabă decât să citesc.

Când a murit tata – asta s-a întâmplat în 1938 – mama a început să înveţe engleza ca să fie aproape de el.Fiecare poet dezvoltă o muzicalitate proprie şi un limaj propriu. După ce un mare poet a trecut printr-un limbaj, limbajul nu mai este acelaşi.

Dacă un om nu simte poezia fizic, atunci nu simte poezia deloc. E mai bine să se facă profesor sau critic.

… coşmarul are un loc aparte. În spaniolă, cuvântul este foarte urât: pesadilla, nici nu-ţi vine să-l foloseşti. În greceşte există un cuvânt foarte frumos: ephialtes, pentru demonul nopţii.

Mă gândesc întotdeauna la lume ca la ceva ireal şi sunt întotdeauna surprins de lume, de lucrurile care mi se întâmplă. De exemplu anul trecut am împlinit optzeci de ani şi m-am gândit că nimic nu mi se mai poate întâmpla. După un timp însă am suferit o operaţie reuşită, însă dureroasă. După aceea am făcut o călătorie minunată în Japonia, o ţară pe care acum o iubesc foarte mult, iar acum, în chip ciudat, sunt în Indiana şi stau de vorbă cu dumneavoastră. Viitorul avea să-mi ofere atâtea lucruri, atâtea daruri, iar eu nu-mi dădeam seama de asta. Şi continui să aştept şi alte daruri de la viitor. Căci singurul lucru pe care-l ştim despre viitor este acela că nu va semăna cu prezentul. Oamenii se gândesc la viitor numai în termenii secolului douăzeci, hiperbolic şi distorsionat. Însă eu ştiu în primul rând că vor exista multe alte secole viitoare şi, în al doilea rând, că lucrurile care ni se par acum importante vor fi frivole şi irelevante în viitor. Oamenii nu vor mai fi interesaţi de politică, nu vor mai fi egali – asta e o iluzie – nu vor mai gândi în termeni ca circumstanţe, succes, nereuşită …”

Posted in: Uncategorized | Tagged: carte, inside cover of a book, interviu, jorge luis borges

La o cafea cu Carlos Ruiz Zafon

By thewondersofbooksandlife on November 11, 2013 | Leave a comment

Acum câțiva ani un prieten îmi spunea ce bine scrie Zafon, ce tare e Zafon, ce maestru. El îl citise în spaniolă și se mira de ce nu îl aduce nici o editură din România. Iată că minunea s-a întâmplat și l-am putut savura și eu pe Zafon. Și da, e tare! Scrie bine, are de toate plus ceva pe deasupra: carismă.

Carlos Ruiz Zafon este unul dintre cei mai de succes autori contemporani. Cărțile sale sunt publicate în peste 50 de țări, traduse în peste 40 de limbi și se vând în zeci de milioane de exemplare. Zafon scrie la fel de frumos și de înrobitor pentru adolescenți – dovadă stă seria romanelor Prințul din negură, Palatul de la Miazănoapte șiLuminile din septembrie – și pentru adulți: Umbra vântului, Jocul îngerului, Prizonierul cerului și Marina. În proza sa se simte influența puternică a clasicilor literaturii de secol XIX, condimentată cu o intrigă demnă de romanele polițiste și cu un pic de umor englezesc, totul fiind așezat într-o construcție literară impecabilă.

Zafon scrie cu dragoste despre cărți, pe care le adoră, ca și cititor, încă din copilărie. Tot atunci a decis că meseria lui va fi cea de scriitor și nu s-a abătut nici o clipă până ce nu și-a îndeplinit visul. De fapt, mesajul care unește toate romanele sale este același: luptă pentru visele tale, căci fără ele viața ți-ar fi infinit mai grea și mai searbădă.

Citiți în exclusivitate interviul acordat BookMag de cel mai cunoscut scriitor contemporan spaniol:

Romanul dumneavoastră de debut, Prințul din negură, a fost publicat acum două decenii, fiind urmat dePalatul de la Miazănoapte. Care este povestea acestor două volume din seria dedicată adolescenților?

Cereți unui scriitor bătrân să-și amintească de sinele său mai tânăr … Atunci încercam doar să scriu povești care să placă oamenilor, să îi intereseze și să îi impresioneze. Căutam soluții pentru a-mi perfecționa meșteșugul și făceam asta la vedere.

Personajele și intrigile au venit din interesul meu profund pentru poveștile înfricoșătoare cu mistere, și din ambiția de a mă apropia ca scriitură de școala gotico-victoriană, combinată cu o tehnică vizuală modernă, dinamică.

Și, desigur, poveștile vin din tine, din inimă, așa că în timp ce scrii despre fantome și spirite malefice, de fapt încerci să te lămurești ce e cu viața ta, cum să-ți folosești experiențele…

Daniel Sempere este un personaj puternic și plin de resurse, eu mi-l imaginez ca pe alter ego-ul autorului. Ce părere aveți?

Daniel a împrumutat destule de la mine, dar sunt alte personaje care îmi seamănă mai mult. Cel cu care mă asemăn cel mai tare este Julian Carax. Daniel e prea drăgut. Eu n-aș putea pretinde că am atâta inocență și puritate sufletească.

Vă place să vă jucați cu mințile cititorilor, să îi stârniți să se aventureze în lumi neexplorate. Într-o cronică din New York Times erați descris așa: „un melanj de Gabriel Garcia Marquez cu Umberto Eco și Jorge Luis Borges“…. Cum vă definiți stilul personal?

Mult mai simplu: Carlos cu Ruiz și cu Zafon, cum sună așa?

Ce e mai greu să scrieți, o carte pentru adulți sau una pentru adolescenți?

Toate cărțile sunt al naibii de greu de scris. Cel puțin așa e în cazul meu.

Ați încercat vreodată să scrieți și altceva în afară de ficțiune?

Sunt esențialmente prozator. Am lucrat și ca scenarist, dar nu pot spune cu mâna pe inimă că a scrie scenarii e vreo îndeletnicire literară. Și am mai scris povestiri, dar nu am trecut niciodată granița spre alt gen decât ficțiunea.

Care e originea lumilor minunate pe care le creați? Ce vă inspiră pentru un nou proiect literar?

Pentru mine poveștile încep de obicei cu o imagine, o metaforă vizuală care mă intrigă și care are un anume sens doar pentru mine. Încerc apoi să găsesc povestea din spatele imaginii și mă trezesc îmbarcat într-o călătorie prin amintiri, experiențe…Scrisul vine din inimă, dar trebuie trecut prin creier înainte să ajungă la degete…

Câte cărți ați salva din Cimitirul Cărților Uitate?

Prea multe, cred. De fapt, aș încerca să le salvez pe toate. Respect toate cărțile, chiar și pe cele de care oamenii nu prea se apropie. Cred că indiferent de cât de rele le par unora, cineva a depus eforturi, a pus suflet și rațiune pentru a le crea și respect asta.

Cărțile sunt personaje principale în Umbra vântului, Jocul îngerului și Prizonierul cerului. Sunteți dintotdeauna dependent de cărți?

Da, așa este. Și n-am de gând să merg vreodată la dezintoxicare!

Marina este diferit ca stil și intrigă de celelalte romane. Ați declarat că este favoritul dumneavoastră. De ce?

Din motive strict personale, cred. Este o carte pe care o asociez foarte intens cu amintiri din copilăria mea și cu lucruri pe care le-am pierdut pe drumul spre maturizare.

Este o poveste minunată de iubire. E dificil să scrieți despre dragoste?

Toate temele sunt dificil de abordat, iar cum dragostea e complicată și în viața reală, vă imaginați că nu-mi face zile senine nici în literatură.

Există scriitori al căror meșteșug îl admirați?

Admir mulți scriitori. O să vă dau doar două nume din câteva zeci. Dintre cei intrați în posteritate îl admir pe Charles Dickens, iar dintre cei care creează încă o admir pe Joyce Carol Oates. Dar am o listă înfiorător de lungă!

V-ați întâlnit recent cu Isabel Allende și ați discutat despre literatură, cum a fost?

Doamna Allende este o scriitoare extraordinară și o persoană foarte amuzantă și generoasă. Cred că opera pe care a creat-o îi ține la distanță pe imitatori și impostori. Este o povestitoare înnăscută și o personalitate a cărei prezență și operă fac lumea aceasta mai frumoasă.

De ce ați ales să fiți scriitor? Aveați vreo alternativă?

Dintotdeauna mi-am dorit să fiu scriitor, cred că e un vis care a prins contur încă din copilărie. Și niciodată nu am avut vreo îndoială că nu va fi așa, dar dacă aș fi ajuns să aleg altceva, cred că aș fi dorit să fiu muzician.

Sunteți cel mai bine vândut autor spaniol și contribuiți la răspândirea literaturii de limbă spaniolă în lume.

Nu prea mă gândesc la mine în termenii aceștia. Cred că literatura e o națiune în sine, fără steaguri, alianțe sau granițe. Națiunea unui scriitor este literatura, este limbajul. Iar succesul este o binecuvântare, mai ales în literatură, unde e atât de greu de atins. Mă consider foarte norocos pentru primirea pe care mi-o fac cititorii din întreaga lume și mă străduiesc în fiecare zi să merit această onoare.

Credeți că literatura europeană este la fel de puternică precum literaturile nord-americană și sud-americană? Ca vizibilitate, număr de cititori, notorietate a autorilor?

Nu pot să spun exact. Nu mă gândesc la scriitori ca la purtători de pașapoarte sau aparținători ai vreunei națiuni. Cred că acestea sunt amănunte irelevante. Mă interesează oamenii pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce fac, nu pentru locul în care s-au născut sau în funcție de echipa de fotbal favorită.

Intelectualii trebuie să rămână izolați pentru a crea sau trebuie să își asume rolul de lideri de opinie în societate?

Fiecare cetățean are dreptul la opinie. Nu întotdeauna opiniile celor care se recomandă „intelectuali“ sunt cele mai relevante sau cele mai valoroase, ori mai importante decât ale unui cetățean obișnuit. În general, fiecare trebuie să vorbească atunci când are ceva de spus, iar discursul îi este bine argumentat.

Cum vedeți controversa pe tema carte tipărită versus carte electronică?

Cred că e o discuție naivă. Cărțile sunt cărți, indiferent de format. Nu asta e problema. Problema este că firmele care dețin tehnologia deturnează conținutul și subminează modelul de business al industriei culturale, pentru ca această cultură de care ne bucurăm de decenii să se transforme într-o sursă de alimentare a lăcomiei lor. Totul în numele libertății de circulație a culturii, al libertății cuvântului și al altor sintagme grandioase și găunoase.

Aveți vreun violon d’Ingres (pasiune) care vă acompaniază momentele de creație sau pe cele de relaxare?

Muzica este cea care mă însoțește aproape permanent. Dar în loc de vioară, eu cânt la pian și compun muzică pentru diverse instrumente, doar de amuzament.

Ce cărți ați pune pe lista de lecturi pentru vacanță?

Orice mi-aș dori. Fiecare trebuie să se lase sedus de tot soiul de cărți, mai ales de cele necunoscute și neîncercate.

Cărțile au puterea să ne schimbe sufletele și mințile?

Îmi doresc să fie așa! Cărțile bune se apropie de acest miracol. Restul depinde de noi, cred.

Barcelona este unul dintre personajele centrale ale romanelor dumneavoastră. Păreți foarte îndrăgostit de acest oraș. Ce v-a fermecat la el?

E orașul meu, aici am fost născut, crescut și am trăit cea mai mare parte a vieții mele. Nu sunt atât fermecat cât bântuit, orașul ăsta mă bântuie. Barcelona este ca și mama mea, aș putea spune…

Sursa: http://bookmag.eu

Posted in: Uncategorized | Tagged: carlos ruiz zafon, carte, inside cover of a book, interviu, prizonierul cerului, romania, virginia costeschi

La o cafea cu Paolo Coehlo

By thewondersofbooksandlife on November 11, 2013 | Leave a comment

Cu sprijinul Simonei Kessler, agentul literar al lui Paulo Coelho în România, Cristina Ţopescu a avut ocazia să se întâlnească cu scriitorul brazilian în casa lui din Saint Martin, în sudul Franţei, pentru a-i lua un interviu. Cristina Ţopescu a avut amabilitatea să pună la dispoziţie publicaţiei Dilema Vechetranscrierea convorbirii ei cu Paulo Coelho, din care s- a făcut o selecţie în cele ce urmează.

Paulo Coelho este unul dintre scriitori mei preferaţi. Deşi, nu toate romanele lui m-au fascinat, articolele care au apărut în diverse ziare din România au fost pentru mine „o colecţie” de eseuri pline de învăţături cu semnificaţii profunde. „E foarte greu să scrii articole pentru ziar fiindcă ai nevoie de multă disciplină”, a spus Coelho în redacţia EVZ. Coelhio este un scriitor care citindu-l îţi răspunde la anumite întrebări existenţiale. Nu degeaba este supranumit „alchimistul cuvintelor”. O dată la câteva decenii, apare o carte care schimbă viaţa cititorilor săi. Povestea lui Santiago este în acest sens un etern îndemn de a ne urma visele şi de a ne asculta inima. În interviul care urmează, realizat de Cristina Ţopescu, scriitorul brazilian vorbeşte despre ezitările pe care le-a avut înainte de a experimenta domeniile artelor, până să devină scriitor. „Procesul de creaţie trebuie să se supună legăturii misterioase cu viaţa şi dacă ai un vis acesta trebuie să se împlinească”, sublinia Paulo Coelho. (G.R.)

All You Need is Love

Cristina Ţopescu: Dle Paulo Coelho, cum aţi devenit scriitor?

Paulo Coelho: Fac ceva ce am ales într-un moment în care mulţi cred că e prea tîrziu să aleagă un drum nou, cînd aveam 38 de ani. Cînd am mers prima dată în România, aveam acest vis: „Dumnezeule, experimentez lucruri atît de diferite!”. Mi-am cumpărat o maşină de scris în Amsterdam şi am aşternut pe hîrtie călătoria mea prin Europa. Însă nu am îndrăznit să mă apuc de scris. M-am gîndit că nu eram pregătit. Sau, dacă făceam ceva important pentru mine şi dădeam greş, aş fi fost profund rănit. Majoritatea oamenilor au tendinţa de a nu-şi urma visurile pentru că, atunci cînd îţi urmezi visul, poţi fi rănit şi nu mai poţi da vina pe părinţi, pe soţie sau pe copii. Este alegerea ta. Aşa că am amînat ani de zile visul de a deveni scriitor. Apoi, a urmat pelerinajul la Santiago de Compostella. În acel moment, mi-am spus: „Viaţa este mult mai simplă decît am crezut.”

– Ce a înseamnat pentru dumneavoastră această călătorie magică?

– Pelerinajul la Santiago de Compostella a fost mai mult o cotitură. Încă din tinereţe am visat să scriu, dar am amînat mereu. În 1986, aveam bani, eram căsătorit, duceam o viaţă comodă.

– Eraţi stăpîn pe viaţa dumneavoastră…

– Da, dar eram foarte nefericit. Ceva nu mergea bine. Mi-am spus că nu pot da vina toată viaţa pe mine sau pe cei din jur pentru că nu-mi împlinisem visul de a fi scriitor. Aveam 38 de ani, şi majoritatea oamenilor cred că este prea tîrziu să începi ceva. Alţii se gîndesc că, dacă acţionează, vor răni pe cineva, aşa cum eu o puteam răni pe soţia mea… Cînd îţi urmezi visul, cei care te iubesc nu suferă, înţeleg. Te înţeleg, dar o iau încet. Desigur, te iubesc. Îmi amintesc de părinţii mei, cînd le-am spus că vreau să devin artist. Au fost aşa de tulburaţi, că m-au dus la un sanatoriu pentru că ţineau la mine. Credeau că sînt nebun şi trebuia neapărat să mă răzgîndesc.

– Voiau să deveniţi avocat.

– Aşa este. Voiau să-mi schimb perspectiva asupra vieţii. După cîteva încercări nereuşite de a mă face să mă răzgîndesc, au crezut că sînt nebun şi m-au internat. Dar nu cred că au vrut să-mi facă rău. Era acel tip de iubire exagerată, cînd crezi că omul de lîngă tine ia o decizie greşită şi devii exagerat de protector. Revenind la întrebarea dvs., atunci cînd faci un lucru important pentru tine, aura ta, lumina ta se schimbă. La început, oamenii te privesc şi cred că vei fi dezamăgit, dar, dacă perseverezi, dacă nu renunţi, ceilalţi încep să te respecte şi, în final, fac acelaşi lucru ca tine, pentru că devii un exemplu. Nu cred că preţul este rănirea celor din jur. Nu îi răneşti pe cei pe care îi iubeşti atunci cînd faci ceva important pentru tine. Cei pe care îi iubeşti te vor înţelege, pînă la urmă.

– Ce este un maestru pentru dumneavoastră?

– Eu nu cred în maeştrii de tip clasic. În fiecare zi, întîlnesc pe cineva care mă învaţă ceva. Poate fi un taximetrist, un fermier, un cititor care vrea un autograf. Trebuie doar să fii receptiv. Am fost la Geneva acum două săptămîni şi trebuia să cinez cu cineva. Persoana a contramandat în ultima clipă şi m-am dus să cinez singur. Apoi, m-am plimbat prin cartierul vechi al Genevei. Am pornit la plimbare, era ora 23 şi, brusc, m-am simţit extrem de singur. Atunci cînd călătoreşti, trebuie să te înfrunţi cu tine însuţi. Chiar dacă sînt obişnuit cu singurătatea, în acea zi am avut o senzaţie apăsătoare de singurătate. Puteam să-mi sun prietenii din Geneva, dar era prea tîrziu. Puteam merge la un bar şi eram sigur că oamenii mă vor recunoaşte. Vedeam în jur oameni singuri şi mi-am spus că le voi vorbi. Şi ei erau singuri. Nu aveam de gînd să vorbesc cu femei, ar fi crezut că le fac avansuri, dar aveam de gînd să vorbesc cu bărbaţii. M-am apropiat de cineva şi i-am spus: „Cît de trişti sîntem cînd sîntem singuri!”. Omul a plecat, pentru că şi el era umilit de singurătate. Sînt ultimul om din lume care s-ar putea simţi singur şi, cu toate astea, atunci m-am simţit singur. M-am apropiat de un bărbat de vîrsta mea care stătea pe o bancă. M-am gîndit că va crede că sînt homosexual, dar nu-mi păsa. M-am uitat la el şi i-am spus: „Mă simt cumplit de singur.” Mi-a răspuns: „Şi eu. Dar mă gîndeam la Beatles”. L-am întrebat la ce anume. Mi-a răspuns: „La un cîntec de Lennon şi McCartney: All You Need Is Love.” Toată viaţa poate fi rezumată în această propoziţie: „All You Need Is Love.” M-am întors la hotelul meu frumos, pe partea cealaltă a lacului, gîndindu-mă că acela era un maestru pe care nu aveam să-l mai întîlnesc, dar care a ştiut să folosească un cîntec de Beatles, în acel moment, pentru a mă face să înţeleg că aveam nevoie doar de dragoste.

– Ne puteţi vorbi puţin despre perioada dumneavoastră rebelă?

– Cred că revolta este foarte importantă. A lupta împotriva unui lucru pe care oamenii îl iau ca atare este foarte important, într-o anumită perioadă a vieţii. Chiar dacă revii la aceleaşi valori, nu simţi că viaţa te-a păcălit. Ai degustat mai multe vinuri care nu ţi-au plăcut şi te întorci la cel care ţi-a plăcut. Dacă ai toată viaţa un singur soţ, te vei întreba mereu cum este să faci dragoste şi cu un alt bărbat. Pentru a ajunge unde trebuie, e nevoie s-o iei şi pe drumuri şerpuite. Dacă privim viaţa lui Iisus, observăm că la Cina cea de Taină a spus în aceeaşi propoziţie: „Unul dintre voi se va lepăda de mine, unul dintre voi mă va trăda.” A pus un semn de egalitate între Iuda şi Petru. În final, Petru a înţeles mesajul iertării, dar Iuda nu l-a înţeles. Iisus l-a ales pe Petru, cel care se lepădase de El, să fie conducătorul Bisericii Sale. Putea să aleagă pe unul dintre cei 10 apostoli care nu i-au greşit şi au spus întotdeauna „Amin”, dar l-a ales pe acela care a spus „Nu-l cunosc pe omul acesta”. L-a ales pe Petru fiindcă el cunoştea reversul medaliei. De-asta cred că revolta sau cunoaşterea reversului medaliei este foarte importantă. Atunci cînd te întorci, te întorci cu puterea unui om care a negat ceva şi acum îi înţelegi importanţa.

– Mă uit la inelul dumneavoastră…

– Este inelul walkiriilor, al ritualului Lunii.

– Mulţi oameni vă văd ca pe un mag. Vă simţiţi aşa? Sau vă simţiţi mai degrabă un guru spiritual?

– Nu sînt un guru, nici un maestru. Sînt doar un om care-şi împărtăşeşte modul de a vedea viaţa, ca tipul din Geneva care mi-a spus „All You Need Is Love”. Este un guru? Nu! A fost omul potrivit, în locul potrivit, la momentul potrivit. Ar trebui să împărtăşim modul nostru de a vedea viaţa, pentru că asta face viaţa interesantă şi asta e moştenirea noastră. Cineva a visat scaunul acesta şi a spus că va tăia lemnul astfel. La început, a fost doar un vis, o idee. Apoi, l-a dus la tîmplar şi ideea s-a materializat. Acum, stau pe scaunul acesta. Acesta este modul prin care un om şi-a manifestat iubirea.

– Ca un personaj de-al dumneavoastră, aţi fost şi dumneavoastră considerat nebun. Cît de fragilă credeţi că este graniţa dintre normal şi anormal?

– Sîntem cu toţii diferiţi. Prin urmare, trebuie să ne acceptăm diferenţele. Noi, însă, vrem să fim ca ceilalţi. Din acest moment, credem că oamenii nu sînt normali dacă îi interesează altceva. Dacă eu sînt aici, într-o casă de ţară din Franţa, şi spun că iubesc grădinile japoneze, lumea se va uita la mine şi se va întreba ce-i asta. Pietre şi nisip nu reprezintă o grădină. În grădină trebuie să ai iarbă, flori… S-ar putea să considere că nu sînt normal, pentru că am o altă viziune asupra lumii. Dar apoi intru pe Internet şi descopăr că în această zonă există 5-6 oameni interesaţi de grădinile japoneze. Îmi dau seama că nu sînt singur şi capăt mai multă putere pentru a lupta cu ideea că sînt anormal. Cu excepţia cazurilor patologice, trebuie să accepţi că eşti diferit, că nu eşti ca ceilalţi în felul cum trăieşti, în viaţa sexuală, în nimic din ceea ce faci. Eşti diferit, eşti unic şi trebuie să-ţi exerciţi puterea aceasta.

– Oamenii îşi dau seama de miracolul vieţii numai în apropierea morţii. Cum aţi reuşit dumneavoastră să vă daţi seama de miracolul vieţii?

– Ca tot omul, am avut momente în care nu am înţeles cît de frumoasă este viaţa. Azi însă, îmi dau seama de un lucru foarte important, şi anume că voi muri. Oamenii cred că numai ceilalţi mor. Nu ne prea dăm seama că vom muri şi noi. Mi-am dat seama că moartea nu este duşmanul meu, ci stă aici, alături de mine, şi mă priveşte. O văd ca pe un înger frumos şi blond. Este fermecătoare şi-mi spune: „Te voi atinge”, iar eu îi spun: „Nu face asta acum, ci mai tîrziu.” Spune: „Nu ştii cînd te voi săruta, prin urmare, trăieşte din plin.” Asta fac eu, de cînd mi-am dat seama că voi muri şi că moartea nu e duşmanul meu. Este cel mai bun maestru, pentru că ea poate opri totul. De atunci, nu mai amîn niciodată o decizie. Îndrăznesc să fac lucruri pe care nu le-am făcut niciodată pentru că nu am nimic de pierdut. Voi muri la finele vieţii. Am decis că vreau să mor trăind. Poate părea un paradox, dar nu este. Ştiu oameni care sînt deja morţi. Nu îndrăznesc nimic. Au renunţat la tot. Mănîncă, fac dragoste, se plimbă, merg la cinema, se uită la TV, dar sînt morţi, pentru că au renunţat la viaţă. Visul meu este acela ca, în ziua în care moartea mă va atinge, să atingă un om viu.

– De multe ori, aţi afirmat că femeile au jucat un rol crucial în viaţa dumneavoastră şi că aveţi în dumneavoastră şi o latură feminină.

– Cu toţii avem în noi o latură feminină şi una masculină. Şi femeile, şi bărbaţii. Partea masculină este şi un mod important de a privi lumea: disciplină, obiectiv, în sens foarte pragmatic. De partea feminină ţine intuiţia, a nu vedea viaţa ca pe o linie dreaptă, ci ca pe ceva mult mai global. Procesul de creaţie provine din latura feminină. De exemplu, cînd scriu o carte, am în cap povestea, dar nu mă gîndesc la ea. Este ca o femeie însărcinată. O mamă nu se gîndeşte: „O să-i pun doi ochi, un nas, o gură…” Procesul de creaţie trebuie să se supună legăturii misterioase cu viaţa, o legătură aproape mută. Apoi, cînd cartea este gata, ai nevoie de latura ta masculină. Trebuie să te căzneşti, să o baţi la maşină. Partea creativă e asemenea naturii… Pui o sămînţă în pămînt şi habar nu ai cum s-a transformat ea într-un palmier sau o floare. Trebuie să-ţi dai seama că sînt lucruri în viaţă pentru care ai nevoie de intuiţie, şi nu de un sistem verbal sau organizat de a înţelege lumea, chiar dacă el există, chiar dacă, după Einstein, azi ne dăm seama că spaţiul şi timpul, pe care le-am luat ca atare, nu există. Există doar un continuum spaţiu-timp, un amestec al celor două. Prin urmare, orice lucru poate fi înţeles în două moduri: cel clasic, academic şi cel emoţional. E nevoie de ambele. Un scriitor are nevoie să-şi recunoască latura feminină şi eu cred că lumea se îndreaptă spre o feminizare. Ştiu, pentru că, la început, cînd semnam autografe, veneau aproape numai femei. Brusc, au început să vină şi bărbaţi. Prin urmare, ei sînt capabili să dezvolte un mod feminin de înţelegere a lumii. Azi, cred că sînt 60% femei şi 40% bărbaţi, la început, procentul fiind de 5% bărbaţi şi 95% femei. Cînd vorbim despre un nou univers, vorbim despre o feminizare a omenirii. În acelaşi timp, femeile devin tot mai masculine şi bărbaţii nu sînt foarte încîntaţi de idee. Cred că nici femeile nu sînt foarte încîntate.

– Ultimele dumneavoastră cărţi, La Rîul Piedra… şi 11 minute sînt scrise din punctul de vedere al unei femei. Cum e posibil ca un bărbat să cunoască sufletul femeii?

– Nu cred că pot fi femeie. Cu cît încerc mai mult, cu atît reuşesc mai puţin, dar ar trebui să încerc să le înţeleg pe femei, pentru că fac parte din viaţa mea, aşa cum femeile ar trebui să îi înţeleagă pe bărbaţi. Atunci cînd scrii, te confrunţi cu o lume misterioasă, în care nu există sex. Poţi surprinde energia feminină sau masculină şi să o redai într-o carte sau într-un tablou. Avem de-a face cu inconştientul omenirii. În Alchimistul, îi spun anima mundi, „sufletul lumii”. Cînd faci acest lucru, poţi să-ţi înţelegi aproapele.

– Aţi venit în România în 1982.

– Da, pentru că eram fascinat de Carpaţi şi voiam să-i văd. Recunosc că nu a fost cel mai potrivit moment de a merge acolo.

De ce?

Era în timpul dictaturii Ceauşescu şi noi, în Brazilia, eram tot sub dictatură militară. Am fost închis, am fost torturat… Astfel, mergînd în România a fost ca şi cînd aş fi mers în Brazilia. Era aceeaşi energie negativă, se încerca controlarea modului în care oamenii vorbeau şi gîndeau. Dar România este o ţară care m-a marcat. Dincolo de oprimarea politică pe care o cunoscusem şi în ţara mea, am cunoscut oameni cu suflete mari, oameni vii. Erau speriaţi, aşa cum eram şi noi, brazilienii, dar erau vii. M-am gîndit să vin în România să stau trei-patru luni, să stau de vorbă cu oamenii, să merg în baruri, la petreceri, la cinema, să duc o viaţă normală ca aici, în Pirinei. Mă gîndesc foarte serios la asta, pentru că voi, românii, chiar dacă nu vă daţi seama, sînteţi foarte apropiaţi de brazilieni. Nu mă refer numai la limbă… Singurul lucru la care ne pricepem mult mai bine decît voi e fotbalul. În afară de asta, sîntem foarte apropiaţi. Chiar şi echipamentul fotbaliştilor români seamănă cu cel al brazilienilor.

– În acelaşi timp, sînteţi un cetăţean al lumii şi aţi dovedit asta scriind acea scrisoare preşedintelui Bush împotriva războiului din Irak.

– Ca să fii artist şi om, trebuie să fii atent la clipa prezentă. Cînd i-am scris scrisoarea lui Bush, ea a fost publicată într-un ziar, în al doilea şi apoi în lumea întreagă, pentru ca la finele lui martie să fie cel mai citit articol din lume. Nici nu visam… Visam ca romanele mele să fie citite de multă lume, am vîndut 55 de milioane de exemplare, ceea ce înseamnă 150 de milioane de cititori, dar scrisoarea asta… Acest scurt text a apărut pe Internet. Mi-am dat seama atunci că am o mare responsabilitate. Dar cum să-i fac faţă? În primul rînd, implicîndu-mă în lucruri pe care le consider bune sau rele. În al doilea rînd, înţelegînd că nu pot forţa o situaţie, dar că pot face ceva. Cînd am scris scrisoarea, mă gîndeam poate că va fi publicată într-un ziar, dar nu m-am aşteptat la o astfel de mediatizare.

– Aţi intrat în panică?

– A fost un moment în care primeam mii de e-mail-uri, nu o sută sau o mie, ci mii în fiecare zi. Unele dintre ele erau foarte agresive. Eram puţin speriat. Făceam Kyudo, trăgeam cu arcul şi mă gîndeam la reacţie, pentru că unele mesaje erau chiar de ameninţare. Apoi, m-am gîndit că acelea erau lucruri în care credeam şi aveam de gînd să-mi apăr credinţa. Acum, şase luni mai tîrziu, mă bucur că am avut dreptate. Vedem cu toţii ce haos este în Irak astăzi.
(A consemnat Cristina Ţopescu, SURSA: dilemaveche.ro nr. 554, 14 noiembrie 2003).

Posted in: Uncategorized | Tagged: 2003, dilema veche, inside cover of a book, interviu, paolo coehlo, romania

La o cafea cu Gabi Spahiu

By thewondersofbooksandlife on November 7, 2013 | Leave a comment

Sursa foto: Adevărul

Cu ocazia premierei filmului „Visul lui Adalbert“, primul său rol principal într-un lungmetraj, actorul Gabriel Spahiu, figură-cheie a filmelor noului val cinematografic, în vârstă de 44 de ani, a acordat un interviu pentru „Weekend Adevărul“.

Una dintre cele mai importante premiere cinematografice româneşti ale sezonului este, cu siguranţă, filmul de debut „Visul lui Adalbert”, al tânărului regizor Gabriel Achim. Filmul datorează mult autorului său, regizorul Gabriel Achim, şi celui împreună cu care a scris scenariul, tânărul prozator Cosmin Manolache, dar şi fabulosului său interpret principal, actorul Gabriel Spahiu. Figură de neuitat a scurtmetrajelor şi lungmetrajelor aşa-numitului „nou val” românesc, Gabriel Spahiu a lucrat cu mai toţi regizorii importanţi, de la Andrei Şerban şi Lucian Pintilie la Cristi Puiu, Cristian Nemescu sau Cristian Mungiu. În mod special, Radu Jude i-a oferit câteva dintre cele mai importante momente ale carierei: magnificul scurtmetraj „Lampa cu căciulă” şi rolul principal din mediu-metrajul „Film pentru prieteni”. În interviul acordat pentru „Weekend Adevărul” actorul se lansează într-o introspecţie a propriei cariere şi a rădăcinilor sale de actor. Totodată, profund dezamăgit, Gabriel Spahiu spune că nu mai crede că un rol bine jucat îţi poate aduce ceva şi consideră chiar că noţiunea de „carieră” în România este una falsă. O adevărată probă de luciditate, dar şi de modestie şi bun-simţ. „Weekend Adevărul”: Cum ai fost ales să joci rolul principal în filmul „Visul lui Adalbert”? Ai fost prima opţiune a regizorului Gabriel Achim? Gabriel Spahiu: Nu ştiu dacă am fost prima opţiune a lui Gabi Achim pentru acest rol, dar ce e sigur e că mi-a vorbit despre acest film şi despre această opţiune cu mulţi ani înainte de a face filmul, reamintindu-mi din an în an de dorinţa şi de speranţa lui de a face filmul. „Ploscaru se afla în mine” Te-ai pregătit într-un mod special pentru intrarea în personaj sau, pur şi simplu, el se afla în tine şi doar a trebuit să laşi lucrurile să meargă de la sine? Personajul se afla în mine, aşa susţinea Achim. Cu toate acestea, am avut probleme şi discuţii relativ lungi cu regizorul despre modul de a aborda rolul. Cert este că am intrat în filmări punându-mi în continuare întrebări apropo de personaj şi rol. Şi în continuare îmi pun problema dacă am făcut tot ce trebuia şi dacă felul în care am abordat rolul a funcţionat bine în film. Cum au decurs filmările? Îţi aminteşti ceva mai ieşit din comun de pe platoul de filmare? Cum ai lucrat cu Gabriel Achim, un regizor aflat la primul său lungmetraj? Filmările au decurs cu multe dificultăţi şi parcă în fiecare zi apărea câte o nouă dificultate în facerea filmului. În ultima zi de filmare, dimineaţa, în drum spre locul de filmare, Achim se întreba şi mă întreba ce s-ar mai putea întâmpla… Când am ajuns la filmare am făcut o criză de rinichi. Aşa că dacă cineva se va întreba de ce sunt mai palid în secvenţa reconstituirii de la strung, asta este din cauză că eram burduşit de antispastice şi nu pentru că aşa am conceput personajul. Ce crezi că va reprezenta filmul „Visul lui Adalbert”, primul tău rol principal, pentru cariera ta? Te aştepţi la un succes în egală măsură de public şi de critică? Sunt ani de când nu mai cred că un rol bine jucat poate aduce ceva în „cariera” unui actor. Însăşi noţiunea de „carieră”, după părerea mea, ar trebui regândită în România zilelor noastre. Îndrăznesc să te completez şi să spun că în orice domeniu un lucru bine făcut nu înseamnă nimic în România. În altă ordine de idei, dacă nu ar fi căzut comunismul, cum crezi că ar fi decurs viaţa ta? Probabil, dacă nu ar fi avut loc schimbările din ’89, acum aş fi fost un profesor de matematică îndrăgostit pătimaş de teatru şi de film, trăind dureros cu frustrarea de a nu fi făcut teatru sau film. Dar oare cum ar fi arătat teatrul şi filmul dacă nu ar fi fost ’89? Matematica nu ar fi fost schimbată dramatic, în orice caz. „Cătălin Naum mi-a schimbat viaţa” Cum ai ajuns la actorie? Înţeleg, dintr-un „eseu” al tău, că ai studiat mai întâi matematica. Poţi detalia această perioadă? Crezi că exactitatea, rigoarea şi puritatea gândirii necesitate de înţelegerea matematicii ţi-au ajutat în cariera ulterioară de actor? Am ajuns să-mi dau seama că vreau să fiu actor după experienţa mea de la Teatrul Studenţesc Podul şi întâlnirea cu Cătălin Naum, întâlnire care m-a marcat atât de profund încât mi-a schimbat viaţa şi felul de a vedea lumea şi arta. Pe atunci eram student la Matematică. Probabil că gândirea matematică mi-a dat ceva, dar nu cred că pot formula ce anume. În orice caz, colegii mei de la Matematică m-au făcut să-mi dau seama că nu sunt un matematician, iar Cătălin Naum şi teatrul Podul m-au făcut să cred că nu pot fi altceva decât actor… şi ca să-i urmez până la capăt ar fi trebuit să fiu un Actor cu A mare. Ai apărut în „Trilogia antică”, legendarul spectacol al lui Andrei Şerban. Care a fost contribuţia ta la acea montare şi cum a decurs colaborarea cu marele regizor? În 1990, membrii teatrului Podul am primit oferta de a juca în corul „Trilogiei Antice”. Ne-am aruncat şi am trăit această experienţă cu toată energia, patima şi cu tot entuziasmul nostru de tineri revoluţionari. Aşa încât mă întreb nu în ce măsură am contribuit eu la acest spectacol, ci cred că încă nu-mi dau seama cât de mult au contribuit acest spectacol, întâlnirea cu Andrei Şerban şi devotamentul nostru în formarea mea ca actor. Eşti „branduit” ca un excelent actor de roluri secundare, în acelaşi timp esenţial pentru noul cinema românesc al anilor 2000. Te-a deranjat vreodată această sintagmă? Ţi-ai dorit acest rol de-acum, principal, în „Visul lui Adalbert”? Am auzit de această „branduire” a mea şi nu-mi spune mai nimic… poate altora, da. Personal nu cred în clasificări de niciun fel. Paradoxal, matematica m-a învăţat că viaţa este mult mai bogată decât orice hartă a ei. Eu cred doar că sunt un actor foarte bun şi atât. Pe de altă parte, am jucat cam 80 de roluri episodice sau secundare în ultimii 20 de ani. Le-am jucat mai bine sau mai rău, n-am stat să le categorisesc în principale sau episodice. Din multitudinea de roluri pe care le-ai interpretat, ai putea alege unul, preferat ca să zic aşa? Întâlnirea cu Cristi Puiu, la „Moartea domnului Lăzărescu”, mi-a schimbat felul de a mă raporta la film, de-a mă gândi la film în general, şi, fără îndoială, a însemnat o cotitură în „cariera” (ţin la ghilimele) mea de actor de film. Filmul „Lampa cu căciulă” mi-a adus o notorietate extraordinară şi o mare satisfacere a orgoliului profesional. Dar toate astea nu le-am constatat decât mult timp după filmări. Regizorul Radu Jude ţi-a oferit unele dintre cele mai importante momente ale carierei: rolul principal din scurtmetrajul „Lampa cu căciulă” (o mică bijuterie a noului val românesc), rolul – iarăşi principal – din mediumetrajul „Film pentru prieteni”, fără să mai vorbim de partiturile din „Alexandra” şi „Toată lumea din familia noastră”. Ce au însemnat rolul din excelentul „Lampa cu căciulă” şi turul de forţă din „Film pentru prieteni” pentru tine? Eşti mândru, ca să zic aşa, de ce-a ieşit? Cu Radu Jude sunt prieten după filmul „Lampa cu căciulă”. Cred că este un regizor şi un artist autentic care-şi pune probleme şi întrebări cu fiecare film pe care îl face. De aceea ţin la toate filmele pe care le-a făcut şi mă bucur de fiecare dată când aceste filme sunt recunoscute pe măsură. Şi m-aş bucura să mă includă în proiectele lui şi-n viitor. „Nemescu era un om firav şi timid” Ne poţi spune ceva despre regretatul Cristian Nemescu, cu care ai lucrat la „Marilena de la P7″ şi „California Dreamin'”? Cristi Nemescu era un regizor foarte personal şi foarte curajos. În viaţă era mai degrabă un om firav şi timid. Pentru mine a fost o revelaţie „Marilena de la P7″, pentru că am realizat că forţa şi vigoarea lui Cristi se găsesc în filmele lui, şi nu în felul lui de-a fi ca om. De curând, un student la Regie de film mi-a mărturisit că s-a apucat de film pentru că a văzut „California Dreamin'”: un frumos omagiu adus lui Cristi. Una din două – Fellini sau Antonioni? – Şi-şi. – Pintilie sau Ciulei? – Şi-şi. – Tarkovski sau Paradjanov? – Şi-şi. – Nouvelle vague-ul francez sau „tinerii furioşi” englezi? – Şi-şi. – Teatrul sau filmul? – Şi-şi. – Bergman sau von Trier? – Nici-nici. – Pink Floyd sau Yes? – Şi-şi. – Bob Dylan sau Leonard Cohen? – Nici-nici. – Beatles sau Rolling Stones? – Beatles. – Maria Tănase sau Edith Piaf? – Şi-şi. – Gică Petrescu sau Frank Sinatra? – Nici-nici. – Coca-Cola sau Pepsi-Cola? – Nici-nici. CV – Peste 80 de roluri – Numele: Gabriel Spahiu – Data şi locul naşterii: 21 martie 1968, Bucureşti – Starea civilă: căsătorit, are un băiat de patru luni. – Studiile şi cariera: – Absolvent Colegiul Sf. Sava, 1986. Absolvent Matematică, Universitatea Bucureşti, 1992. Absolvent Arta Actorului, Facultatea de Teatru, UNATC, 1996, clasa profesor Olga Tudorache şi conferenţiar Adrian Pintea. – Actor independent, colaborează cu diferite teatre independente sau de stat. – Roluri: În film, în ultimii 20 de ani, a jucat peste optzeci de roluri. Spicuim: „Terminus Paradis” (1998), regia Lucian Pintilie, „Occident” (2002), regia Cristian Mungiu, „Callas Forever” (2002), regia Franco Zeffirelli, „Amen.” (2002), regia Costa-Gavras, „Moartea domnului Lăzărescu” (2005), regia Cristi Puiu, „Marilena de la P7″ (2006), regia CristianNemescu, „Hârtia va fi albastră” (2006), regia Radu Muntean, „California Dreamin'” (2007), regia Cristian Nemescu, „Restul e tăcere” (2008), regia Nae Caranfil, „Nunta mută” (2008), regia Horaţiu Mălăele, „Francesca” (2009), regia Bobby Păunescu. – Locuieşte în: Bucureşti

Sursa: Adevărul

Posted in: Uncategorized | Tagged: actor, california, callas, franesca, inside cover of a book, interviu, malaele, occident, restul e tacere, spahiu

La o cafea cu Vlad Mureșan

By thewondersofbooksandlife on November 7, 2013 | Leave a comment

Vlad Mureşan. Născut în 1976. A absolvit Dreptul (2001) şi Filosofia (2003) la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. Master în études politiques(EHESS, Paris, 2003), doctorat în filosofie contemporană (2009). A publicat cartea Criza antropologiei şi sarcina ei originară (Ed. Eikon, 2005). Redactor al revistei Verso. A publicat în revistele Idei în Dialog, Verso şi Observatorul cultural. Lector la Facultatea de Studii Europene, UBB, Cluj-Napoca, Catedra de Studii Americane, predă sociologie si filosofie.

Silviu Man (bookblog.ro) : Domnule Vlad Mureşan, scriaţi că unul dintre sensurile culturii este scoaterea omului din zoologie…

Vlad Mureşan : Ideea vine de la Aristotel, fiind una de tradiţie profundă a metafizicii oriental-occidentale, având în vedere că într-un fel, Occidentul s-a născut în propriul lui est. Diferenţa dintre om şi animal, să o spunem direct, este apercepţia, cu termenul lui Kant, care defineşte distinctiv omul faţă de animal prin acel tip de fiinţă care are capacitatea de a rosti judecata : eu gândesc. Acum, bineînţeles că noi avem mai multe etaje ale fiinţei şi omul nu poate fi epuizat în caracterul de fiinţă pur cognitivă, dar e cumva inevitabil că inclusiv straturile sufleteşti profunde, abisale, apar la lumină în momentul când reflectezi asupra lor. Deci gândirea e o viaţă mijlocită, dar nu poţi evita această mijlocire. Animalul e complet nemijlocit. Într-un fel, idealul e să recuperezi nemijlocirea vieţii, dar cumva cu tot cu mijlocirea gândirii, deci să depăşeşti animalitatea, să depăşeşti şi caracterul pur cognitiv, ştiind că adevărul stă undeva în conjuncţia lor. Dar nu poţi regresa, din punct de vedere axiologic, acesta esta un imperativ: că nu poţi regresa.

Există un mandat transcendent pe care omul îl are asupra animalităţii, şi mai sugerasem în acel text despre Sensul ultim al culturii şi că animalitatea palpită inerţial în noi, deci animalitatea nu este ceva gata depăşit. Cum spune Hegel, în sine noi ne naştem liberi, dar încă nu suntem şipentru sine liberi. Viaţa este de fapt distanţa dintre actualizarea unei libertăţi date ca virtualitate, şi tot procesul acestei vieţi este o recuperare a libertăţii prin negativ, conflict şi prin autostăpânire.

Silviu Man : Ce se întâmplă atunci când omul care a ajuns la un anumit nivel de acumulare culturală – mă refer la omul european – începe să facă un fel de elogiu mai mult sau mai puţin expres animalităţii, instinctului brut? Cum se explică? Vorbim de o cultură care, în ciuda vechimii, pare că-şi taie singură craca de sub picioare…

Vlad Mureşan : Primul care vorbeşte despre cultură ca despre o alienare este Hegel, înFenomenologia Spiritului, unde critică spiritul primilor oameni de cultură care sunt iluminiştii. Există ceva , inevitabil salonard în cultură. Cultura presupune, la un prim nivel, cultivarea intelectului. E o metaforă agrară: ai o ţarină care trebuie cultivată, pentru ca ceva să rodească. Este un postulat fundamental în cultură, şi anume că nu primim lucrurile gata făcute. Nu suntem civilizaţi prin naştere, nu suntem maturi prin naştere, lucrurile acestea trebuie obţinute, câştigate, cum am spus, prin negativ, prin conflict. Pe de altă parte, simplul fapt că de la început cultura – prin Voltaire, prin Diderot, deci prin spiritul francez al iluminismului – se defineşte ca o cultivare a intelectului, ea, cultivarea intelectului este simultană cu o pierdere a unei alte cultivări care era cultivarea inimii. Creştinismul este o cultivare a inimii, adică a unor straturi mai adânci din fiinţa umană, şi atunci cultura, cum spune Hegel, este mijlocire prin definiţie, ea este distanţă faţă de viaţă. Cultura s-a născut printr-o distanţare faţă de viul nemijlocit şi organic al vieţii. Prejudecăţile care asistă caracterul nemijlocit al metabolismului spiritual sunt lipsite de o anumită reflexivitate care pentru iluminist este începutul înţelepciunii…

Sursa; Bookblog

Posted in: Uncategorized | Tagged: inside cover book, interviu, romania, silviu man, vlad muresan

Inside the cover of a book

Tag Archives: interviu

La o cafea cu Andrei Velea

La o cafea cu Andrei Makine

La o cafea cu Mo Yan

La o cafea cu Dan Shafran

La o cafea cu Mădălin Munteanu

La o cafea cu Jorge Luis Borges

La o cafea cu Carlos Ruiz Zafon

La o cafea cu Paolo Coehlo

All You Need is Love

La o cafea cu Gabi Spahiu

La o cafea cu Vlad Mureșan

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta